Unora le plac anumite cărţi, altora le displac atât de mult aceleaşi cărţi, încât pur şi simplu au o reacţie alergică la ele.
Cartea Doinei Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu, a trezit interesul criticii şi al publicului imediat după ce a apărut în librării. Semnalele criticii au fost pozitive, denotând o bună receptare a acestei cărţi (vezi în acest sens recenziile din revistele 22, Idei în Dialog, Observatorul Cultural, etc.). Un semnal târziu – şi negativ – vine din direcţia revistei România literară, în care dl. Nicolae Manolescu semnează un comentariu critic tăios. Din păcate, în detrimentul unei analize obiective a textului, comentariul abordează mai curând un mod emoţional de evaluare, concentrându‑şi atenţia asupra unor lucruri legate numai marginal de substanţa textului (prezentarea de pe coperta IV, puncte de vedere asupra unor întâmplări, etc.).
În absenţa unui drept la replică al autoarei, care, pentru moment, consideră că nu este necesar să se răspundă unei critici, fie ea negativă sau pozitivă, editura Vremea a trimis revistei un drept la replică, semnat de Silvia Colfescu. Luând drept argument caracterul „emoţional“ al replicii, revista România literară a refuzat să o publice.
Iată mai jos „dreptul la replică“ refuzat:Comentariul critic între execuţie şi cenzură
În numărul 32 al României Literare, sub titlul O carte indecentă, domnul Nicolae Manolescu publică un articol în care vorbeşte despre cartea doamnei Doina Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu, apărută la editura Vremea.
Cu bună ştiinţă numesc această scriere „articol” şi nu altfel. Consideraţiile domnului Manolescu, consfinţind în fapt o încercare de execuţie publică, sunt mai apropiate de un rechizitoriu / pledoarie avocăţească decât de un comentariu de critică literară.
Se fac în acest articol afirmaţii nedrepte, dintre care unele mă uimesc, iar altele mă privesc direct şi mă obligă să le răspund.
Ceea ce mă surprinde în primul rând este titlul.
În zilele noastre, pornografia împestriţează numeroase cărţi. Sau se etalează pe tarabe la îndemâna copiilor.
Mare parte a vieţii noastre sociale şi politice balansează între trivialitate şi mizerie morală.
Hoţia cu acte în regulă ne râde zilnic în nas.
Minciuna, insulta şi detaliul scabros vând ziare şi aduc rating show-urilor televizate.
Pe ecranele televizoarelor apar de dimineaţă până-n noapte personaje bizare care-şi permit să adreseze epitete murdare celor mai înalte oficialităţi ale statului. Fără să scandalizeze pe nimeni.
Autori respectaţi îşi mărturisesc public dispreţul faţă de amărâtul nostru popor şi dezgustul pentru ţară, dar asta nu-i împiedică să reprezinte la o adică poporul şi ţara.
Artişti şi scriitori în pană de inspiraţie sau talent preiau de aiurea şabloane deja perimate şi încearcă să şocheze şi să se impună, ascunzându-şi golul interior sub inventivitatea obrăzniciei. Şi contând pe sprijinul generoasei lumi a culturii.
Plagiatul devine, încet, un mod banal de afirmare.
Persoane în vogă îşi asumă minciuna dovedită, cu capul sus şi cu zâmbet sfidător pe buze.
În acest peisaj în care simpla decenţă nu mai e decât o raritate, o ciudăţenie, domnul Manolescu înfierează drept indecentă o carte în care autorul îşi rememorează cu mâhnire ultimele zile ale unei mari prietene dispărute, dând mărturia păstrării până aproape de sfârşit a integrităţii spiritului ei.
În plus, în această societate nemiloasă, care pune mai presus de orice vanitatea tinereţii şi a frumuseţii, în aceste timpuri în care bătrâneţea este nedreptăţită, ostracizată, etichetată cu toate calificativele indecente care se pot închipui, criticul se face ecoul atitudinii hoardelor, calificând drept „absolut indecente” imaginile bătrâneţii şi ale suferinţei umane, considerate demne de veneraţie altădată, în vremuri mai decente.
Dar aceasta este opinia domnului Manolescu şi, ca fiecare, domnia sa are dreptul să şi-o exprime nestingherit.
La fel ca şi în cazul categorisirilor dezagreabile („asta ca să nu spun mai mult”) acordate gândurilor pe care le-am aşternut pe coperta IV a cărţii în cauză.
Deşi sunt convinsă că domnul Manolescu a înţeles foarte bine că nu mă refer nici la prietenii regretatei doamne Lovinescu, nici la „autorităţile româneşti, care au tratat cum se cuvine tristul eveniment”, ultragiat de cuvintele „trâmbiţele naţiei”, care i-au încălcat probabil cine ştie ce tabu-uri obscure, domnia sa deviază neîndemânatic acuzaţia către „lipsa de respect” faţă de zisele autorităţi.
Agrementând-o cu învinuirea nedumeritoare de „oportunistă publicitate”.
Publicitate, eventual pot să înţeleg, în limitele firescului şi în sensul în care orice prezentare pe coperta IV a unei cărţi ar putea fi taxată de „publicitate”, dar „oportunistă”?
Potrivit definiţiei care poate fi găsită în orice dicţionar, oportunismul este atitudinea lipsită de principialitate a unei persoane care, pentru a-şi satisface interesele personale, aplică, după împrejurări, principii şi păreri diferite.
Dar când am exprimat eu o părere diferită, eventual admirativă – şi deci oportunistă – cu privire la „trâmbiţele naţiei”? Cine m-a auzit emiţând păreri contrare despre indiferent ce, funcţie de împrejurări şi pentru a-mi satisface vreun interes?
Ce ştie domnul Manolescu despre principialitatea sau lipsa mea de principialitate?
Cum nu am gustul (sau prostul gust – şi, atenţie, nu mă refer decât strict la mine) să aspir la statutul de persoană publică, iar domnul Manolescu nu face parte dintre cei apropiaţi mie, nu văd cum ar putea fi la curent cu defecte ale caracterului meu. Mă îndoiesc că m-ar fi surprins vreodată aplicând principii şi păreri diferite în legătură cu unul şi acelaşi lucru, în vreo împrejurare a vieţii mele.
Mărturisesc că m-a tulburat puţin gândul că un critic (dotat, măcar prin definiţie, cu un oarecare grad de obiectivitate) foloseşte un termen în mod impropriu.
În cazul afirmaţiilor mele de pe coperta IV a cărţii intervine însă acelaşi criteriu care se aplică opiniei domnului Manolescu: rândurile incriminate reprezintă opinia mea, iar în partea Europei în care trăim, dreptul la opinie este garantat prin lege, o lege care se respectă cât de cât, încă din 1990.
Nu voi aduce în discuţie substanţa cărţii, aceasta fiind o latitudine a autorului mai curând decât una a editorului. Voi aminti numai că este o carte scrisă în prea-plinul durerii unei pierderi grele şi, ca atare, vânarea cârcotaşă a unor inadvertenţe minore, în detrimentul evaluării cu dreptate a conţinutului, a sentimentului care a prezidat la scrierea acestui text, poate fi considerată meschină din partea unui recenzent.
Buna primire a cărţii de către critică şi de către public mă îndreptăţeşte să cred că, publicând-o, nu am comis eroarea de gust către care trimite sintagma din titlul „comentariului critic”.
Şi nu voi lăsa să treacă fără răspuns afirmaţia că editura Vremea nu avea dreptul să trimită la tipar o carte – pentru care are un contract încheiat legal. Atâta vreme cât acesta este semnat de un scriitor cunoscut, respectat ca profesionist onest, deasupra oricăror bănuieli de rea-credinţă, autor al unor cărţi similare, rezultate din conlucrarea notorie cu personajul central a cărţii, editura e în drepturile ei şi un atac nejustificat la adresa apariţiei cărţii poate fi bănuit a fi o încercare de cenzură.
Departe de echilibrul pe care cititorul îl aşteaptă de la comentariul unui critic consacrat, articolul domnului Manolescu părăseşte tonul de rechizitoriu doar pentru a-l adopta pe cel avocăţesc, autorul său pledând în apărarea unor „ei” numai de domnia sa ştiuţi, nenumiţi dar omniprezenţi, întru disculparea nenecesară a cărora mânuieşte cu înverşunare acuzaţiile şi insinuările.
Numai că „ei”, chiar dacă există, şi chiar dacă au fost deranjaţi de apariţia cărţii doamnei Doina Jela, au avut înţelepciunea sau eleganţa (sau şi una şi alta) să nu-şi manifeste public nemulţumirea. Sau poate că nu s-au simţit implicit – vorba domnului Manolescu – răspunzători, sau lezaţi de ceva.
În ceea ce mă priveşte, eu am fost explicit lezată de cuvintele domnului Manolescu, şi mi s-a părut necesar să-i răspund.
Parafrazându-l, aş spune că domnia sa mi-a făcut onoarea unui neadevăr în articolul său, deci am mâinile libere ca să scriu ce-am scris.
Silvia Colfescu
