În căutarea „Omului total” – Vintilă Horia
În „Seria de autor” – pe care
editura „Vremea” şi-a asumat-o cu responsabilitatea şi acribia-i binecunoscute
– a apărut, la începutul anului 2016, volumul În căutarea „omului total”.
Moştenirea literară şi spirituală a lui Vintilă Horia. Editorii, Cristian
Bădiliţă şi Basarab Nicolescu, reunesc aici – după cum este specificat pe
pagina de gardă – Actele colocviului Vintilă Horia: o sută de ani de la
naştere, desfăşurat în 3-4 decembrie 2015 la Biblioteca „Alexandru şi
Aristia Aman” din Craiova, cu sprijinul Consiliului judeţean Dolj.
De altfel, la colocviul de la
Craiova, căruia i s-au adăugat cele de la Alba Iulia şi Deva, şi, la scurtă
vreme, încă o prestigioasă manifestare de acelaşi gen desfăşurată sub egida
Universităţii de la Alcala de Henares, se lansa ineditul volum Memoriile
unui fost Săgetător (găsit aproape miraculos printre manuscrisele lui V.
Horia de către fiica acestuia), precum şi volumul Eseistica lui Vintilă
Horia – deschideri către transdisciplinaritate (autori Mihaela Albu şi Dan
Anghelescu). Toate aceste evenimente, completate de o serie de articolele
apărute în prestigioase reviste literare – România literară, Contemporanul,
Convorbiri literare, Mozaicul, Jurnalul literar ş.a. -, semnate de Basarab
Nicolescu, Andrei Pleşu, Alex. Ştefănescu, Aura Christi, Mihaela Albu, Dan
Anghelescu, au devenit anul trecut repere importante, căpătând semnificaţie nu
doar ca sărbătorire a centenarului unuia dintre cei mai valoroşi scriitori şi
eseişti români, ci şi ca readucere a lui în actualitatea noastră culturală.
Autorii citaţi mai sus, precum şi
alţii care mai semnează în volumul „actelor colocviului” – regretatul
Florin Manolescu, Marilena Rotaru, Corin Braga, Ioana Costa (pentru a cita doar
câteva nume) – scot în evidenţă un aspect sau altul din opera multi- şi
transdisciplinară a unuia dintre „cei mai importanţi creatori ai exilului
românesc din secolul XX” – cum îl numesc Cristian Bădiliţă şi Basarab Nicolescu
în prefaţa intitulată „Moştenirea literară şi spirituală a lui Vintilă Horia” –
şi chiar mai mult, am adăuga noi, a unuia dintre cei mai importanţi
scriitori-gânditori europeni din veacul încheiat nu cu mult timp în urmă.
Volumul În căutarea „omului
total” reuneşte aşadar studii ale unor cercetători care s-au aplecat cu
competenţă asupra operei multidisciplinare a romancierului, eseistului,
filosofului, poetului, jurnalistului Vintilă Horia. Cităm, spre edificare, mai
întâi titlurile câtorva dintre articole: „Povestea, fără happy-end, a vieţii
lui Vintilă Horia” (Alex. Ştefănescu), „Cavalerul Cunoaşterii Ce Va Veni”
(Basarab Nicolescu), „Vintilă Horia: un gândirist après la lettre” (Florin
Manolescu), „Publicistica lui Vintilă Horia în perioada interbelică” şi
„Eseistul Vintilă Horia în revistele exilului românesc” (Mihaela Albu şi Dan
Anghelescu), „Vintilă Horia în dosarele Securităţii” (Marilena Rotaru),
„Vintilă Horia. De la comparatist la omul total” (Corin Braga),
„Epistolarul latin şi Dumnezeu s-a născut în exil” (Ioana Costa), Ştefan
cel Mare în romanul Mai sus de miazănoapte (Liviu Marius Ilie), „Dialogurile
lui Vintilă Horia. Călătorie la centrele pământului şi dincolo de vizibil”
(Cristian Bădiliţă) ş.a. Se cuvine menţionată totodată „Bibliografia Vintilă
Horia”, alcătuită de Basarab Nicolescu, o binevenită sistematizare pe domeniile
abordate de autor în limbile română, franceză, spaniolă – romane, nuvele,
memorii, eseuri, poezie – , precum şi „Cărţi care se referă la opera lui
Vintilă Horia”, „Corespondenţa”, „Reviste – numere speciale”, „Dicţionare”,
„Teze de doctorat”. Volumul se încheie cu o Anexă ce inserează articolul
publicat de Vintilă Horia în Cuvântul românesc (ianuarie 1991), sub
titlul „După treizeci de ani”.
În prezentarea volumului editat
de „Vremea”, am fi putut începe tocmai cu acest din urmă articol, în care
Vintilă Horia aduce în atenţia cititorului contemporan date edificatoare asupra
campaniei duse de Securitatea românească împotriva celui care fusese desemnat
câştigător al prestigiosului premiu Goncourt („un român scriind un roman în
limba franceză, lucru care nu se mai întâmplase în analele premiului”). Acuzat
de fascism, legionarism şi antisemitism, el devenise, aşa cum relatează, „prin
decret marxist, un urmărit, un criminal de război. Mihai Ralea, trimis al
Securităţii de la Bucureşti, venise la Paris ca să conducă abila campanie
împotriva unui scriitor exilat care refuza să colaboreze.” (p. 344 în vol.
cit.) Aceasta era, de fapt, vina supremă a scriitorului devenit celebru
cu romanul Dumnezeu s-a născut în exil – aceea a refuzului de a deveni,
fie şi prin acceptarea ca regimul comunist să se mândrească cu premiul său, un
adept al acestuia, transformându-se astfel, dintr-un om liber, într-un
susţinător care, indirect, ar fi legitimat crimele comunismului de tip
stalinist. „Libertatea este călăuza tuturor personajelor din cărţile mele (...)
În acelaşi fel, sub aceeaşi lumină, am încercat să conduc conştiinţele
studenţilor mei către acelaşi port” (p. 348 în vol. cit.), va fi mărturia de
credinţă nu numai a scriitorului de notorietate universală, dar şi a
profesorului venerat până astăzi de cei care au avut privilegiul de a-i fi
discipoli.
Să ne întoarcem însă la studiile consacrate
operei sale din volumul În căutarea „omului total”.
Specialistul în literatura şi
publicistica exilului, Florin Manolescu, prezintă sub titlul „Vintilă Horia: un
gândirist après la lettre” frământările continui ale celui ce îşi căutase o
nouă patrie, trăind însă „cu obsesia permanentă a ţării pierdute”, în exil
„gândirismul cu program livresc devenind gândirism trăit.” (pp. 43, 44) Autorul
scoate în evidenţă tema înstrăinării ca obsesie majoră deopotrivă în poezia, în
romanele, conferinţele ori eseurile lui Vintilă Horia, urmând ca o treaptă
superioară să fie cea a „ieşirii din contingentul exilului (spaţiul lacrimilor)
şi situarea în orizontul arhetipurilor existenţiale (spaţiul cunoaşterii şi al
creaţiei)”. Aceasta se va produce, subliniază cercetătorul, „abia odată cu
apariţia romanului Dumnezeu s-a născut în exil”. Este „momentul” în care
„gândirismul naţionalist (...) tinde să devină un gândirism de tip ezoteric
tradiţional (în sensul pe care Guénon l-a dat acestui concept) şi acţiunea
scrisului propriu-zis începe să fie subordonată unui proces teoretic (în care
intră şi o nouă teorie a romanului) din ce în ce mai bine articulat.” (p. 47)
Şi dacă Florin Manolescu îl înscrie pe Vintilă Horia în seria autorilor români
de genul Camil Petrescu ori Mircea Eliade, adică cei care „meditând pe marginea
propriilor romane, au reuşit să confere acestei meditaţii consistenţa unui
program novator” (p. 47), Cristian Bădiliţă îl situează în familia literară a
unor Papini, Junger sau Abellio, adică a acelor scriitori „a căror operă
transcende literatura sau pentru care literatura nu se reduce la un joc pur
stilistic, la scriitură, ci devine metodă şi traseu iniţiatic.” (v. art.
„«Dialogurile» lui Vintilă Horia. Călătorie la centrele pământului şi
dincolo de vizibil”, p. 328).
Teoria prin care V. Horia „face din
roman un instrument de cunoaştere, în acord cu nivelul de cunoaştere realizat
în ştiinţă sau în filosofia/ epistemologia contemporană cu el”, apare vizibilă
şi în articolele dedicate de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu eseisticii
autorului, subliniindu-se totodată că temele principale „se regăsesc –
camuflate narativ sau expuse teoretic – şi trec, precum în vase comunicante,
dinspre studiile eseistice către romane, dinspre literatură către eseu,
luminându-se, completându-se reciproc în idei şi, nu de puţine ori, întru
aceeaşi fundamentală temă – cunoaşterea Omului şi a Timpului ce i s-a
dat.” (p. 138)
Şi ce altceva decât permanenta şi
obsesiva dorinţă de cunoaştere au însemnat şi Călătoriile la centrele
pământului? „Actele colocviului” însumează două articole dedicate acestui
important volum de interviuri, publicat în spaniolă, cunoscând mai multe ediţii
şi traduceri, o versiune în limba română apărând, în sfârşit, în 2015 la
editura Art, în traducerea Sandei Popescu-Duma.
Primul articol, semnat de Iuliu
Cristian Arieşanu, „Călătorie spre centrele pământului. O lectură
antropologică”, descifrează pentru cititor „călătoria”, în care „fiecare centru
particular, anticipând vortexul centrului, va fi la rândul lui punctul de
inflexie al unei schimbări, al unei metanoia, al unei mutaţii:
mutaţia operată de filozofie (Husserl, Gonseth, Marcel etc.), de psihanaliză
(Yung), de arte (de la Joyce sau Junger până la Abellio, Messiaen, Fellini
etc.), de medicină (Penfield, Selye, Masturzo, Palade), de fizică (Heisenberg,
Bohr, Lupaşcu), de tehnică (în special cibernetica).” (p. 317, s.a.) Astfel,
teoria „tehnicilor de cunoaştere”, va sublinia spre final autorul articolului,
„nu înseamnă decât coordonarea între toţi creatorii şi oamenii de ştiinţă a
unei contemporaneităţi epistemologice”, această Călătorie „punând în
lumină (...) siuaţia (...) stranie a unei alte contemporaneităţi decât cea
formată de cele două războaie mondiale, de marxism şi capitalism, de tehnică şi
societate de consum, o contemporaneitate mai inexorabilă pentru că se lasă
surprinsă în spatele tuturor realizărilor secolului XX şi pentru că ignorarea
ei a dus la gestarea celeilalte.” (p. 326)
Cartea aceasta, unică în felul ei,
nu este nici pe departe, subliniase şi Cristian Bădiliţă, „o simplă succesiune
de Convorbiri, iar aceste Convorbiri nu sunt nici ele simple transcrieri.” Ea
este mult mai mult decât atât. Fiind „un Eseu-anchetă despre stadiul actual al
gândirii, artelor şi ştiinţelor”, cum însuşi autorul anchetelor o prezenta,
este „o enciclopedie pe viu a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, o
enciclopedie, atenţie!, realizată de un singur autor cu o viziune personală şi
coerentă, avangardistă, i-aş putea spune, în sensul strict militar al
termenului.” (p. 331)
Pe lângă prezentarea şi analiza
câtorva laturi ale operei multi- şi transdisciplinare a acestui Cavaler al
Cunoaşterii Ce Va Veni (în denumirea deja consacrată datorată lui Basarab
Nicolescu), prin intermediul interviului şi cercetărilor din arhivele
C.N.S.A.S. întreprinse de Marilena Rotaru, volumul aduce în atenţia cititorului
român contemporan, din păcate mulţi ani văduvit de creaţia exilatului,
falsurile întreprinse de Securitate în aşa-numitul „dosar al premiului
Goncourt”. Ceea ce a reuşit Securitatea a fost perpetuarea – chiar până astăzi
pentru unii neavizaţi – unei imagini false asupra opiniilor scriitorului. Toate
acţiunile de atunci şi, uneori chiar şi de astăzi, se înscriu, cum arată
jurnalista, într-un plan conceput de Partidul Comunist „de eliminare şi
anihilare a elitelor.” (p. 153) Trecând în revistă câteva dintre
„citatele-sentinţă”, autoarea articolului „Vintilă Horia în dosarele
Securităţii” demontează „enunţurile tendenţioase, deformările şi extragerea
unor pasaje numai din revista Sfarmă Piatră”, foştii, dar şi actuali
detractorii alcătuind „un întreg arsenal al minciunii şi manipulării cu care,
în cazul Vintilă Horia, puterea comunistă şi-a eliminat unul dintre
intelectualii care i-ar fi putut împiedica să ia în stăpânire România.” (p.
155)
Ceea ce au reuşit s-a răsfrânt din
păcate asupra omului; ceea ce nu au putut face, cu toate denigrările, împinse
la absurd uneori, a fost să pună în umbră valoarea operei sale scrisă în patru
limbi şi tradusă în mult mai multe.
Asupra „aventurii” existenţei sale,
sublimată în operă, se va apleca Alex. Ştefănescu (sub titlul „Povestea, fără
happy-end, a vieţii lui Vintilă Horia”), criticul cuprinzându-i întregul
destin, în chip metaforic, în imaginea înotătorului printr-o viaţă zbuciumată:
„Vintilă Horia n-a fost numai un scriitor de notorietate europeană (...), ci şi
un personaj. Ca un înotător surprins de o furtună în largul mării, a fost
smuls, răsucit şi aruncat de istorie, cu o forţă ieşită din comun, în cele mai
imprevizibile direcţii şi n-a lipsit mult să şi dispară în adâncuri. Nici după
moarte nu şi-a găsit liniştea, fiind blamat la scenă deschisă de abuzivul
institut Elie Wiesel, pe baza unui verdict absurd, dat în 1946 de un tribunal
stalinist (deci de o caricatură de tribunal)”. (p. 21)
O scurtă concluzie acum: Despre omul
care a iubit libertatea, a trăit în exil drama despărţirii de tot ceea ce a
însemnat familie, prieteni, limbă şi ţară, despre scriitorul care a rămas însă
pentru totdeauna puternic înrădăcinat în cultura românească, vorbesc toţi
autorii articolelor din volumul editat de „Vremea”.
Fiecare dintre cei citaţi mai sus,
dar şi Lucian Dâncă, Claudia Drăgănoiu, Alina-Elena Costin ori Liviu Marius
Ilie, aşadar fiecare în felul său, tratând o temă sau alta din multitudinea de
propuneri pe care o face creaţia lui Vintilă Horia, invită, de fapt, cititorii
să-i parcurgă cărţile celui care, aşa cum subliniază Corin Braga, „ca profil
creator şi uman, se înscrie în tipologia omului total, goethean, cu o
viziune holistă asupra lumii.” (p. 200)
Recenzie apărută în revista Mozaicul, nr. 7/2016.
