Un drept la replică refuzat

Unora le plac anumite cărţi, altora le displac atât de mult aceleaşi cărţi, încât pur şi simplu au o reacţie alergică la ele.

Cartea Doinei Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu, a trezit interesul criticii şi al publicului imediat după ce a apărut în librării. Semnalele criticii au fost pozitive, denotând o bună receptare a acestei cărţi (vezi în acest sens recenziile din revistele 22, Idei în Dialog, Observatorul Cultural, etc.). Un semnal târziu – şi negativ – vine din direcţia revistei România literară, în care dl. Nicolae Manolescu semnează un comentariu critic tăios. Din păcate, în detrimentul unei analize obiective a textului, comentariul abordează mai curând un mod emoţional de evaluare, concentrându‑şi atenţia asupra unor lucruri legate numai marginal de substanţa textului (prezentarea de pe coperta IV, puncte de vedere asupra unor întâmplări, etc.).

În absenţa unui drept la replică al autoarei, care, pentru moment, consideră că nu este necesar să se răspundă unei critici, fie ea negativă sau pozitivă, editura Vremea a trimis revistei un drept la replică, semnat de Silvia Colfescu. Luând drept argument caracterul „emoţional“ al replicii, revista România literară a refuzat să o publice.

Iată mai jos „dreptul la replică“ refuzat:

Comentariul critic între execuţie şi cenzură

În numărul 32 al României Literare, sub titlul O carte indecentă, domnul Nicolae Manolescu publică un articol în care vorbeşte despre cartea doamnei Doina Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu, apărută la editura Vremea.

Cu bună ştiinţă numesc această scriere „articol” şi nu altfel. Consideraţiile domnului Manolescu, consfinţind în fapt o încercare de execuţie publică, sunt mai apropiate de un rechizitoriu / pledoarie avocăţească decât de un comentariu de critică literară.

Se fac în acest articol afirmaţii nedrepte, dintre care unele mă uimesc, iar altele mă privesc direct şi mă obligă să le răspund.

Ceea ce mă surprinde în primul rând este titlul.

În zilele noastre, pornografia împestriţează numeroase cărţi. Sau se etalează pe tarabe la îndemâna copiilor.

Mare parte a vieţii noastre sociale şi politice balansează între trivialitate şi mizerie morală.

Hoţia cu acte în regulă ne râde zilnic în nas.

Minciuna, insulta şi detaliul scabros vând ziare şi aduc rating show-urilor televizate.

Pe ecranele televizoarelor apar de dimineaţă până-n noapte personaje bizare care-şi permit să adreseze epitete murdare celor mai înalte oficialităţi ale statului. Fără să scandalizeze pe nimeni.

Autori respectaţi îşi mărturisesc public dispreţul faţă de amărâtul nostru popor şi dezgustul pentru ţară, dar asta nu-i împiedică să reprezinte la o adică poporul şi ţara.

Artişti şi scriitori în pană de inspiraţie sau talent preiau de aiurea şabloane deja perimate şi încearcă să şocheze şi să se impună, ascunzându-şi golul interior sub inventivitatea obrăzniciei. Şi contând pe sprijinul generoasei lumi a culturii.

Plagiatul devine, încet, un mod banal de afirmare.

Persoane în vogă îşi asumă minciuna dovedită, cu capul sus şi cu zâmbet sfidător pe buze.

În acest peisaj în care simpla decenţă nu mai e decât o raritate, o ciudăţenie, domnul Manolescu înfierează drept indecentă o carte în care autorul îşi rememorează cu mâhnire ultimele zile ale unei mari prietene dispărute, dând mărturia păstrării până aproape de sfârşit a integrităţii spiritului ei.

În plus, în această societate nemiloasă, care pune mai presus de orice vanitatea tinereţii şi a frumuseţii, în aceste timpuri în care bătrâneţea este nedreptăţită, ostracizată, etichetată cu toate calificativele indecente care se pot închipui, criticul se face ecoul atitudinii hoardelor, calificând drept „absolut indecente” imaginile bătrâneţii şi ale suferinţei umane, considerate demne de veneraţie altădată, în vremuri mai decente.

Dar aceasta este opinia domnului Manolescu şi, ca fiecare, domnia sa are dreptul să şi-o exprime nestingherit.

La fel ca şi în cazul categorisirilor dezagreabile („asta ca să nu spun mai mult”) acordate gândurilor pe care le-am aşternut pe coperta IV a cărţii în cauză.

Deşi sunt convinsă că domnul Manolescu a înţeles foarte bine că nu mă refer nici la prietenii regretatei doamne Lovinescu, nici la „autorităţile româneşti, care au tratat cum se cuvine tristul eveniment”, ultragiat de cuvintele „trâmbiţele naţiei”, care i-au încălcat probabil cine ştie ce tabu-uri obscure, domnia sa deviază neîndemânatic acuzaţia către „lipsa de respect” faţă de zisele autorităţi.

Agrementând-o cu învinuirea nedumeritoare de „oportunistă publicitate”.

Publicitate, eventual pot să înţeleg, în limitele firescului şi în sensul în care orice prezentare pe coperta IV a unei cărţi ar putea fi taxată de „publicitate”, dar „oportunistă”?

Potrivit definiţiei care poate fi găsită în orice dicţionar, oportunismul este atitudinea lipsită de principialitate a unei persoane care, pentru a-şi satisface interesele personale, aplică, după împrejurări, principii şi păreri diferite.

Dar când am exprimat eu o părere diferită, eventual admirativă – şi deci oportunistă – cu privire la „trâmbiţele naţiei”? Cine m-a auzit emiţând păreri contrare despre indiferent ce, funcţie de împrejurări şi pentru a-mi satisface vreun interes?

Ce ştie domnul Manolescu despre principialitatea sau lipsa mea de principialitate?

Cum nu am gustul (sau prostul gust – şi, atenţie, nu mă refer decât strict la mine) să aspir la statutul de persoană publică, iar domnul Manolescu nu face parte dintre cei apropiaţi mie, nu văd cum ar putea fi la curent cu defecte ale caracterului meu. Mă îndoiesc că m-ar fi surprins vreodată aplicând principii şi păreri diferite în legătură cu unul şi acelaşi lucru, în vreo împrejurare a vieţii mele.

Mărturisesc că m-a tulburat puţin gândul că un critic (dotat, măcar prin definiţie, cu un oarecare grad de obiectivitate) foloseşte un termen în mod impropriu.

În cazul afirmaţiilor mele de pe coperta IV a cărţii intervine însă acelaşi criteriu care se aplică opiniei domnului Manolescu: rândurile incriminate reprezintă opinia mea, iar în partea Europei în care trăim, dreptul la opinie este garantat prin lege, o lege care se respectă cât de cât, încă din 1990.

Nu voi aduce în discuţie substanţa cărţii, aceasta fiind o latitudine a autorului mai curând decât una a editorului. Voi aminti numai că este o carte scrisă în prea-plinul durerii unei pierderi grele şi, ca atare, vânarea cârcotaşă a unor inadvertenţe minore, în detrimentul evaluării cu dreptate a conţinutului, a sentimentului care a prezidat la scrierea acestui text, poate fi considerată meschină din partea unui recenzent.

Buna primire a cărţii de către critică şi de către public mă îndreptăţeşte să cred că, publicând-o, nu am comis eroarea de gust către care trimite sintagma din titlul „comentariului critic”.

Şi nu voi lăsa să treacă fără răspuns afirmaţia că editura Vremea nu avea dreptul să trimită la tipar o carte – pentru care are un contract încheiat legal. Atâta vreme cât acesta este semnat de un scriitor cunoscut, respectat ca profesionist onest, deasupra oricăror bănuieli de rea-credinţă, autor al unor cărţi similare, rezultate din conlucrarea notorie cu personajul central a cărţii, editura e în drepturile ei şi un atac nejustificat la adresa apariţiei cărţii poate fi bănuit a fi o încercare de cenzură.

Departe de echilibrul pe care cititorul îl aşteaptă de la comentariul unui critic consacrat, articolul domnului Manolescu părăseşte tonul de rechizitoriu doar pentru a-l adopta pe cel avocăţesc, autorul său pledând în apărarea unor „ei” numai de domnia sa ştiuţi, nenumiţi dar omniprezenţi, întru disculparea nenecesară a cărora mânuieşte cu înverşunare acuzaţiile şi insinuările.

Numai că „ei”, chiar dacă există, şi chiar dacă au fost deranjaţi de apariţia cărţii doamnei Doina Jela, au avut înţelepciunea sau eleganţa (sau şi una şi alta) să nu-şi manifeste public nemulţumirea. Sau poate că nu s-au simţit implicit – vorba domnului Manolescu – răspunzători, sau lezaţi de ceva.

În ceea ce mă priveşte, eu am fost explicit lezată de cuvintele domnului Manolescu, şi mi s-a părut necesar să-i răspund.

Parafrazându-l, aş spune că domnia sa mi-a făcut onoarea unui neadevăr în articolul său, deci am mâinile libere ca să scriu ce-am scris.

Silvia Colfescu

Trei recenzii noi ale celor „O sută de zile Monica Lovinescu“

Cartea Doinei Jela a fost apreciată de Nicolae Coande ca „confesional pătimaşă“ demnă de „toatã admiraţia pentru pre­zer­varea acelui „indestructibil“ care i-a unit şi i-a legat pe cei doi luptãtori anticomunişti“- Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Puteţi citi recenzia în Revista Cultura.

Luiza Palanciuc, în cronica sa din Idei în Dialog, subliniază sinceritatea autoarei ce redă ultimele clipe ale Monicăi Lovinescu „fără ostentaţie, fără patetism ori impudoare“. În plus, laudă alegerea momentului publicării cărţii, imediat după moartea Monicăi Lovinescu, „înainte ca liniştea să se fi aşternut peste toate“.

Ciprian Măceşaru scrie în Şapte seri că Doina Jela a reuşit „un portret exemplar, emoţionant, compus din pagini de jurnal, un lung interviu, un remarcabil portret al cuplului Monica-Virgil“.

Editura Vremea la „Parcul Cartii“

Intre 15 si 17 august Editura Vremea va fi prezenta in Parcul Moghioros (Drumul Taberei) la un targ inedit, ce va aduce cartile mai aproape de cititori.
Vom aduce carti foarte diverse, de la povesti pentru copii la romane de suspans, de la carti despre istoria recenta la ghiduri de calatorie si carti de self-help.
Si, bineinteles, toate vor fi la preturi simtitor mai mici decat in librarii!

Va asteptam vineri, sambata si duminica, intre 9.00 si 20.30!

Omul care aduce cartea despre „O suta de zile cu Monica Lovinescu“

Emisiunea poate fi urmarita si pe site-ul ProTv.
A fost difuzata in data de 24 iulie 2008.

„Paul Goma. Dialog“ de Flori Stanescu

Puteti citi in Revista Cultura recenzia cartii „Paul Goma. Dialog“ de Flori Stanescu , un amplu articol scris de Nicolae Coande, intitulat Zile cu Paul Goma si Monica Lovinescu.

Fragmente din dialogurile lui Flori Stanescu cu Paul Goma au fost publicate in
New York Magazin , Revista Arges si pe „sit-ul webistic“ al lui Paul Goma.

Escadrila albă de Daniel Focşa

Cum probabil şi concediul dumneavoastră se apropie, vă atragem atenţia asupra cărţii Escadrila albă a lui Daniel Focşa, mişcătoare recuperare a memoriei escadrilei sanitare compuse din avioane pilotate de femei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Veţi pătruntrunde în sufletul „amazoanelor văzduhului“ şi veţi descoperi „sentimentele de emoţie, teamă, închietudine, disperare, fericire“ prin care au trecut aceste doamne. Puteţi citi recenzia lui Tudorel Urian din România literară, pe care o găsiţi în Colecţia revistei, în numărul nr.26 din 4 Iulie 2008.

Şi ca să încheiem cu acelaşi îndemn cu care Neagu Djuvara îşi încheie prefaţa, vă invităm să "Citiţi această carte. Ca pe un roman".

Salvaţi Planeta Bucureşti!

Dragi prieteni,

După cum ati remarcat pesemne, vizitând site-ul şi blogul nostru, suntem îndrăgostiţi de Bucureşti. De istoria lui ( am scos, la peste 50 de ani de la epuizarea primei ediţii, Istoria Bucureştiului, de Nicolae Iorga); de domnii şi doamnele lui, contrastând dureros cu tovarăşii de mai târziu şi cu nemiloşii beneficiari ai frumuseţilor lui de azi ( am scos seria de Poveşti ale Domnilor din Bucureşti, Poveşti ale Doamnelor din Bucureşti, Alte poveşti ale Doamnelor şi Domnilor din Bucureşti etc. fermecătoare convorbiri realizate de Victoria Dragui Dimitriu); de străzile, pieţele, hanurile,casele şi grădinile sale de vară (am publicat cărţile Leliei Zamani despre Comerţ şi loisir în vechiul Bucureşti şi Oameni şi locuri în vechiul Bucureşti), de inimitabilul şi aproape dispărutul lui farmec ( am editat din Bucureştiul trăsurilor cu cai de Paul Emil Miclescu), de chipul lui de azi, aşa mutilat şi urâţit ( am editat Ghidul istoric, turistic şi cultural al Bucureştiului, de Silvia Colfescu.) Acesta din urmă este aproape best sellerul nostru absolut. Asta ne spune ceva: anume că aşa mutilat, desfigurat, urâţit şi abandonat indiferenţei locuitorilor şi vizitatorilor lui, Bucureştiul mai are totuşi o şansă.

Aceea ca noi să-l iubim cât mai mult şi să fim cât mai mulţi. Ne-am gândit de aceea ca la revenirea din vacanţă să organizăm în cinstea Bucureştiului un fel de mică serbare omagială. Cu sprijinul unei primării de sector sau de ce nu, al primăriei Capitalei, şi al oricărei organizaţii, grup, persoană care vrea să ni se alăture cu ideile şi prezenţa, să născocim un eveniment menit să ne adune în jurul imperativului de a ne sensibiliza concitadinii la tristeţea unui oraş abandonat unei degradări ce pare ireversibilă.

Ne gândim la o seară cu gramofon, muzică de Cristian Vasile, Maria Tănase şi Teodor Zavaidoc, toalete de epocă împrumutate de la Carnavalul dlui Mircea Diaconu, expoziţie de carte, discuţii în jurul unui pahar de ceva cu oameni care şi-au făcut un nume din a apăra Bucureştiul de distrugere, care au creat, au clădit în Bucureşti, sau au scris, scriu despre Bucureşti.

Cum toate astea sunt încă în fază de proiect, orice idee şi orice ajutor este binevenit.

Şi chiar posibilitatea de a ni se fura ideea e binevenită, doar să fim invitaţi şi pe noi, cu cărţile, pozele, muzica, şi gramofonul nostru. În fond, vrem doar ca Bucureştiul să se aleagă cu ceva.

P.S. Vom lansa o carte despre viaţa din jurul hipodromului bucureştean, Cândva la Băneasa, de Alexandru Grigorescu, cu poveşti despre marii proprietari de cai, jockey, doamne în rochii de vară.

Editura Vremea pleaca in concediu

Dragii noştri,

De pe 18 iulie până pe 11 august suntem în concediu.
Ne vom întoarce cu forţe noi şi cărţi frumoase.

Vă urăm şi dumneavoastră concediu plăcut, cu mult timp pentru citit şi pentru călătorii.

Echipa Vremea

Incă două recenzii favorabile celor „O sută de zile cu Monica Lovinescu“

Mihai Şora apreciază cartea ca una „de dragoste şi de umanitate“ în articolul său din Observatorul Cultural. După citirea cărţii, acesta a rămas convins că Doina Jela „i-a iubit pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca total, fără rezerve, la modul viu şi aproape sacrificial“.

În Formula As Adriana Bittel apreciază cartea ca fiind plină de „iubire si durere“, un posibil „capitol final dintr-o biografie exemplara“ scris cu „cu delicata dragoste si durere“.

„O sută de zile cu Monica Lovinescu“ de Doina Jela, apreciata de critici

Ultima carte a Doinei Jela, O suta de zile cu Monica Lovinescu, publicata la Editura Vremea la inceputul acestei luni, se bucura deja de cronici favorabile.
Puteti citi recenzia Taniei Radu din Revista 22 aici.
De asemenea, puteti asculta interviul luat Doinei Jela de Oana Serafim si difuzat la Europa Libera.
Il gasiti in cadrul rubricilor speciale, la sectiunea cultura.