Irina Petras, despre volumul ”Colonia (aproape ca un blues)”, de Stelian Turlea, in ultimul numar din ”Romania literara”

„Amintiri răzlețe (1943-2015)” de Dan Căpățînă

Editura Vremea are plăcerea de a vă prezenta cea mai recentă apariție în colecția Autori români:

Amintiri răzlețe (1943-2015)

de Dan Căpățînă

312 pagini

Cunoscut ca fost consilier al lui Emil Constantinescu, deși ar trebui cunoscut mai degrabă ca un scriitor talentat și plin de farmec, Dan Căpățînă ne recucerește cu noua sa carte de memorii, Amintiri răzlețe. Este o plăcere să citești această carte.

Spre deosebire de alți autori care devin gravi și solemni când își povestesc viața, încercând să-și fardeze autoportretul, Dan Căpățînă se amuză pe seama propriilor lui peripeții existențiale. Și când ia parte la un banchet cu persoane simandicoase, și când practică fără vocație diferite sporturi, și când se străduiește în zadar să se facă auzit de șeful statului, și când trebuie să asculte discursul plicticos al unui înalt prelat etc., etc., el se prezintă pe sine cu umor.

Senzaționale sunt și evocările din cea mai îndepărtată copilărie, cu amintiri de război care par secvențe dintr-un film de desene animate. Om cultivat, de o inteligență strălucită, știind că biografia sa nu este decât un episod din vasta comedie umană, autorul relansează literatura memorialistică, care devenise în ultima vreme la noi act pur (de fapt, impur) de narcisism. Mi-ar plăcea să fiu președintele României numai și numai ca să îl am și eu consilier pe Dan Căpățînă.

Alex. Ștefănescu

Îl cunosc pe Dan Căpățînă din școala primară. Apoi, cum se spune, ne-am pierdut din vedere. La vârsta primei tinereți, l-am întâlnit pe neașteptate într-o casă cu trei fete de pe strada Frumoasă. Eu o curtam timid pe fata cea mare, Anca L., și, cu încuviințarea mamei sale, o însoțeam la diverse reuniuni dansante. Am fost surprins să recunosc în curtezanul surorii celei mici pe vechiul meu coleg de bancă. Și această întâlnire a fost efemeră, așa cum s-au dovedit și pretențiile noastre donjuanești. Un șir întreg de „pierderi din vedere” se înșiruie după 1990. Aveam să aflu ulterior că Dan, atras de continentul american, stătea mult timp la fiica sa, doctor la Yale University. Următoarea întâlnire – cea decisivă – a fost prima sa carte de amintiri (2002) și surpriza că Dan e un umorist autentic. Acum, în această a doua carte, mă bucur să constat că Dan Căpățînă își continuă periplul său de picaro modern, povestindu-și avatarurile cu vervă și degajare cuceritoare. Fraze incisive ori melancolice deconstruiesc dinlăuntru o întreagă lume, îi ridiculizează beteșugurile și-i feștelesc ambițiile statuare. A găsi punctul din care privind, împăratul se arată gol – iată secretul și arta autorului.

Constantin Abăluță

M-am născut acum 70 de ani şi ceva. Mă pricep să calculez tot felul de construcţii. Am fost pe rând cercetător, profesor, proiectant, informatician. Chiar şi doctor (în ştiinţe). După '89, am intrat pentru un timp în politică. Apoi am ieşit şi mi-am văzut de treabă. Acum sunt manager. Păi cum!

P.S. După unii, sunt şi scriitor. Citiţi şi veţi vedea!

Dan Căpăţînă

Volumul poate fi comandat pe site-ul editurii: edituravremea.ro

Editura Vremea
021.335.81.31
miruna.lepus@edituravremea.ro
str. Constantin Daniel, nr. 14,
sect. 1, Bucureşti, 010631
www.edituravremea.ro

Vintilă Horia, despre scandalul Goncourt, la 30 de ani după

Cuvântul românesc, ianuarie 1991

După treizeci de ani

de Vintilă Horia

În noiembrie 1960, Academia Goncourt de la Paris a atribuit premiul ei anual romanului meu Dumnezeu s-a născut în exil. Cu o zi înainte, clienţii unei librării din Place Clichy, prin vot secret, îmi dăduseră acelaşi premiu (o carte, un vot mai democratic nici că se putea), iar presa franceză, cât şi cea europeană, cu o lună înainte, luase atitudine foarte favorabilă montând un adevărat spectacol jurnalistic în jurul unui roman care nu era nici pornografic, nici de stânga şi care se bucurase de la început (cartea apăruse în martie 1960, la Editura Fayard) de o critică excelentă. În plus, înainte de a obţine cunoscutul premiu, semnasem cinci contracte de traducere. Lucru care mă încurajase, încă din septembrie, să mă mut de la Madrid la Paris. În micul apartament în care locuiam într-un cartier „roşu” de la marginea oraşului, veneau să mă viziteze în fiecare zi gazetari din toată lumea, ca şi cum atmosfera creată în jurul cărţii mele dădea tuturor impresia că premiul Goncourt din acel an mi-ar fi fost dinainte asigurat. Îmi aduc în special aminte de o lungă întrevedere cu André Bourin, de la Les Nouvelles Littéraires, săptămânalul care mi-a rămas fidel până la urmă, în ciuda scandalului provocat de comunişti împotriva mea şi a cărţii mele. Rezistaserăm „în cursă”, cum se spunea, Henry Thomas, un scriitor de la Gallimard, şi cu mine. Eram sigur că jocul nu era decât un fel abil de a face publicitate în favoarea scriitorului francez, romanul meu nefiind altceva decât un fel de capcană exotică (un român scriind un roman în limba franceză, lucru care nu se mai întâmplase în analele premiului). Până la urmă, la al patrulea tur, eu am obţinut şase voturi, Henry Thomas trei şi Albert Simonin unu. Lucrurile se întâmplau pe data de 21 noiembrie.

În după amiaza aceleiaşi zile, editorul meu organiza o mare primire la sediul editurii, de pe rue Saint-Gothard, unde veniseră să mă intervieveze televiziunile, ziarele şi posturile de radio din lumea întreagă. Către sfârşitul acelei primiri, directorul editurii mi-a prezentat pe un gazetar francez care venea în numele Ambasadei române de la Paris (pe atunci se numea Ambasada Republicii Populare Romîne, cu î din i) să mă invite să mă fotografiez cu reprezentanţii diplomatici şi, bineînţeles, cu ambasadorul, pentru ca evenimentul să se înscrie astfel în cronica glorioasă a prezenţei literare româneşti la Paris. Răspunsul meu a fost negativ şi felul în care l-am trimis la plimbare pe trimisul special al Ambasadei nu a fost deloc delicat şi nici măcar diplomatic. Am avut în faţa ochilor, în acel moment, pe prietenii mei şi pe toţi intelectualii români care zăceau în închisorile comuniste, pe tot întinsul ţării şi cărora nu le-ar fi plăcut prezenţa mea pe o fotografie reperistă.

O săptămână după aceea, în care ziarul Le Figaro mă proclamase nici mai mult nici mai puţin decât „prinţ al exilului”, partidul comunist francez, de acord cu cel aşa zis român, declanşa un atac împotriva mea, de o violenţă puţin obişnuită, situată oarecum pe linia atacurilor staliniste din vremurile bune ale partidului. Eram declarat legionar, antisemit, fascist. Articolul apărea pe prima pagină a ziarului L'Humanité, însoţit de o fotografie. În aceeaşi zi gardurile şi pereţii din Issy-les-Moulineaux, cartierul în care locuiam, apăreau acoperiţi de afişe, acea primă pagină din cotidianul partidului, care semăna cu afişele judiciare din Far-West, cu fotografia sau portretul banditului, deasupra căreia figura în negru cuvântul „Wanted”. Devenisem, prin decret marxist, un urmărit, un criminal de război. Mihai Ralea, trimis al Securităţii de la Bucureşti, venise la Paris ca să conducă abila campanie împotriva unui scriitor exilat care refuza să colaboreze.

A fost epoca cea mai agitată din viaţa mea şi cea mai încărcată de învăţăminte. Luam contact cu perfidia, cu mişelia, cu laşitatea, cu minciuna, sub aspectul lor cel mai strălucit şi mai nociv: intelectualitatea franceză, cât şi cea occidentală, unită în cuget şi în simţiri împotriva unui biet român exilat, vinovat de toate relele secolului. Totul descinzând în linie dreaptă din gestul încăpăţânat de a nu fi mers la Ambasadă, ca să mă fotografiez în grup cu asupritorii neamului românesc. Fapt mai mult decât demonstrativ, secretarul general al Academiei Goncourt, răposatul între timp, Gerard Bauer, telefonase la Ambasadă pe ziua de 20 noiembrie, ca să ia informaţii despre mine, informaţii cum nu se putea mai favorabile, aşa cum mi s-a spus mai târziu, din partea consilierului de presă reperist, care, sigur pe neclintita prezenţă a unei atitudini devenită tradiţională (intelectualul trebuie să fie un laş) îmi garanta puritatea politică în faţa unei sigure posibilităţi de a deveni, după decernarea premiului şi în mijlocul unui ambiant de stânga, cum era cel de la Paris, un amic al Ambasadei. Nu a fost aşa, calculele au dat greş, deci bunăvoinţa de până atunci se transforma în cel mai înverşunat atac.

În ce constau acuzaţiile la care s-au aliat imediat glasurile cele mai autorizate ale presei franceze şi europene? Pe ce se bazau invectivele? În primul rând pe faptul că făcusem parte din Garda de Fier. Lucru fals, pentru că niciodată nu am aderat la vreun partid. Eram membru înainte de război, al grupării de la Gândirea, revistă condusă de Nichifor Crainic, adversar al Gărzii de Fier, deci tinereţea mea militantă, ca să zic aşa, s-a desfăşurat sub semnul anticomunismului cel mai înverşunat, însă fără ca acest fapt să mă fi obligat la o adeziune politică. Fusesem rechemat, apoi, din postul de ataşat de presă, la Roma, în octombrie 1940, în momentul în care Garda de Fier venea la putere. Iar după căderea Gărzii de Fier, mi-am reluat cariera diplomatică la Viena, sub guvernul Antonescu, până în toamna anului 1944, când, după armistiţiu, am intrat într-un lagăr german, în timp ce legionarii formau un guvern la Viena, exact în aceeaşi epocă. Am rămas în lagăr, împreună cu ceilalţi diplomaţi români din Germania, până în mai 1944, când am fost eliberaţi de trupele engleze ale armatei a V-a.

În plus, afirmasem într-un articol că Heinrich Heine fusese Evreu... Eu nu m-am supărat niciodată când presa spaniolă, cea italiană sau franceză spunea şi spune despre mine că sunt un scriitor de origină română... În ceea ce priveşte un articol apărut în 1938, în care făceam elogiul lui Adolf Hitler, acesta ilustra atitudinea mea din primăvara acelui an, când, timp de trei luni, am simpatizat cu naţional-socialismul. Mi-am dat repede seama că mă înşelasem, mi-am retras admiraţia şi am scris, de atunci şi până la sfârşitul războiului, articole în care atacam principiile unui partid şi ale unei ideologii cu care un creştin nu putea fi de acord. Am scris, tot în acea epocă, articole împotriva fascismului, într-o vreme în care Mussolini îşi manifesta simpatia faţă de Ungaria. Dacă aş fi mers la Ambasada reperistă, bineînţeles, aş fi fost iertat şi nimeni nu şi-ar fi adus aminte de scurta mea perioadă nazistă.

Cu toate riscurile, bănuind dinainte, tot ce avea să se întâmple, am preferat să rămân fidel mie însumi. Din această fidelitate, împotriva tuturor furtunilor pe care duşmanii omenirii le-au dezlănţuit împotriva mea, îmi e ţesută soarta. În acest fel, mi-am transformat de la început exilul într-o căutare permanentă a adevărului, lucru pe care-l oglindesc cărţile mele din totdeauna.

Cum în acea epocă – mă refer la sfârşitul anului 1960 – nu a izbucnit nici un război şi nici un scandal, presa a continuat să se ocupe de mine, în acelaşi fel conformist şi mişelesc. Un cotidian de la Paris publica într-o dimineaţă, o fotografie a mea în faţa unui crematoriu. Dedesubt scria: "Vintilă Horia în faţa unui cuptor în care în timpul războiului arunca pe evrei în flăcări". În acel timp eu mă aflam prizonier, într-un lagăr nazist. Pe străzile Parisului comuniştii organizau manifestaţii împotriva mea. La Televiziune apărea într-o zi imaginea mea cu următoarea explicaţie: „Vintilă Horiă, în timp ce coboară din casa lui şi se îndreaptă spre o maşină care-l va duce departe de Franţa.” Era un montaj grosolan. Nici nu ieşeam de la mine de acasă, ci de la Editura Fayard, şi nu fugeam de la Paris, unde am rămas până în preajma Crăciunului, răspunzând cu înverşunare întrebărilor presei. Făceam în medie cam douăzeci de interviuri pe zi. Când mă întorceam seara acasă, rupt de oboseală, găseam zece gazetari pe scări, aşteptându-mă. Îi pofteam înăuntru, soţia mea le prepara câte o ceaşcă de cafea şi continuam să răspund. Multe din acele răspunsuri erau falsificate, corectate, întoarse pe dos, astfel încât imaginea mea, de fascist fioros, să iasă cât mai caricaturizată şi mai nntiriatică. Chiar şi Le Figaro, ziarul cel mai plicticos din Europa, devenise un adversar şi se întrecea în a mă calomnia, publicând în pagini şi în locuri ascunse răspunsurile mele la critici şi invective.

Mă apăram cum puteam, împotriva acelor atacuri care porneau din aceeaşi vizuină blestemată, nu mai dormeam, nu mai mâneam, ajunsesem la limita tuturor puterilor. Mă consolau miile de scrisori pe care le primeam din toată Franţa, scrisori în care bunii oameni de rând, cititori ai cărţii mele, îşi cereau scuze in numele Franţei pentru nedreptatea ce mi se făcea.

Iar vecinii mei de cartier, măcelarul, băcanul, vânzătorul de ziare, cofetarul, chiar şi o vecină evreică de la etajul de deasupra mea, băteau la uşă, intrau, îmi strângeau mâna şi-mi spuneau cât de mare era părerea lor de rău şi cât dispreţ aveau pentru ziarele şi mass-media în general, în care nu avuseseră de fapt niciodată nici un fel de încredere. Mi-am dat seama atunci câtă distanţă se crease între sufletul onest al unui popor şi acea înşelăciune în proză şi în imagini care duceau încetul cu încetul Franţa către dezastrul socialist în care i se zbate astăzi sufletul. Multe, într-adevăr, am învăţat atunci.

În aceleaşi săptămâni dinaintea Crăciunului, am semnat cu Les Nouvelles Littéraires, conduse pe atunci de Georges Charensol, un contract pentru a publica în foileton săptămânal noul meu roman, ''Cavalerul resemnării", al doilea din Trilogia Exilului. Şi tot în acea revistă apărea o scurtă nuvelă pe care o scrisesem pe masa unei cafenele, în preajma decernării premiului Goncourt, o nuvelă care se petrecea la Călimăneşti.

Puţine zile înainte de a pleca în vacanţă, ziarul milanez Il Corriere della Sera publica pe prima pagină o fotografie a lui Mihai Ralea însoţită de o notă intitulată "A explodat bomba Horia!" Corespondentul ziarului la Bucureşti descoperise undeva o fotografie în care apărea Ralea îmbrăcat în uniformă a Frontului Renaşterii Naţionale salutând cu braţul ridicat, în cadrul unei ceremonii, alături de ambasadorul Germaniei la Bucureşti. Confuzia era răzbunătoare: „Fascistul” nu eram eu, ci organizatorul campaniei împotriva mea. În acest fel, şi până la un punct, atacul organizat de Ambasada reperistă la Paris lua sfârşit. Zic până la un punct, pentru că comuniştii nu m-au iertat, din fericire, niciodată. Au avut, în schimb, proasta idee de a mă transforma dintr-un inamic necunoscut într-un inamic celebru.

Cartea mea a devenit imediat un fel de stindard. Succesul ei nu a încetat, după treizeci de ani, de a fi prezent într-o ţară sau într-alta. Ediţii după ediţii au apărut mereu ici-colo, pe întregul teritoriu al lumii libere. Acum a apărut şi acasă, aşa cum era logic să se întâmple, aşa cum lăsa să se înţeleagă nu numai figura de rezistenţă a lui Ovidiu, exilatul de la Tomis, dar şi întreaga mea operă literară, dirijată pe dinăuntru către o eliberare care nu e numai cea interioară. Libertatea este călăuza tuturor personajelor din cărţile mele care încearcă să modifice către cunoaştere sufletele chinuite, şi fericite în acelaşi timp, ale eroilor mei, reali sau închipuiţi. În acelaşi fel, sub aceeaşi lumină, am încercat să conduc conştiinţele studenţilor mei către acelaşi port. O Românie eternă, zguduită de tragedii, însă modelic instalată într-un viitor uman liber şi fericit, mi-a fost întotdeauna ghid privilegiat.

După treizeci de ani de la acel scandal modificator, care mi-a arătat clar către unde trebuia să-mi dirijez paşii destinului, îmi dau seama că nimic gratuit nu se întâmplă în viaţă şi că acea suferinţă şi acea deziluzie nu făceau decât să mă îndrepte, încă o dată, către mine însumi. Către acel loc intim şi ascuns, profund înrădăcinat în fiinţa mea, în care eul meu scriitoricesc a rămas întotdeauna înfipt în pământul esenţial în care se născuse.

Lansare de carte - Jaguarul Regelui Mihai

Editura Vremea are plăcerea de a vă invita la lansarea volumului

Istoria întortocheată a jaguarului albastru - Jaguarul Regelui Mihai
de Radu Portocală

Invitaţi:
Andrei Dimitriu
directorul general al Filarmonicii „George Enescu”
Prof. Ing. Nicolae Şt. Noica
scriitor
Bogdan Şerban Iancu
realizator al emisiunii „Ora Regelui”
Silvia Colfescu
directorul Editurii Vremea

Evenimentul va avea loc miercuri, 28 octombrie, ora 18.00, în foaierul Ateneului Român.

"În anul 1937, viaţa părea să-i surâdă statornic viitorului Rege Mihai I: era un Principe tânăr şi frumos, adorat de popor, având în perspectivă urcarea pe tronul unei ţări pornite pe calea prosperităţii şi a civilizaţiei.

La împlinirea vârstei de 16 ani, pe când se pregătea să intre în armată, Guvernul, prin Ministerul Aerului, cunoscând pasiunea pentru mecanică a Principelui, a hotărât să-i dăruiască un automobil de marcă.

În 1937, firma englezească Standard Swallow, din care s-a născut prestigioasa uzină Jaguar, a început fabricarea modelului SS Jaguar 100, din care s-au produs, între 1937 și 1941, un număr de 116 exemplare. Primul dintre acestea a fost oferit de Guvern Marelui Voievod de Alba-Iulia.

Destinul întortocheat al acestei maşini îi conferise dintru început caracterul unei maşini de colecţie: este nu numai o maşină regală, nu numai o creaţie superb desenată şi excelent dotată tehnic, ci şi prima dintr-o serie foarte scurtă. Încă un amănunt: este primul automobil pe calandra căruia apare vestita figurină-jaguar care, de-atunci, împodobeşte maşinile de această marcă." (Silvia Colfescu)

Continuarea acestei istorii o puteţi afla din paginile acestui volum bogat ilustrat.

Volumul este disponibil aici: http://edituravremea.ro/istoria---ntortocheat---a-jaguarului-albastru---jaguarul-regelui-mihai
Vă aşteptăm!

Editura Vremea
021.335.81.31
14 Constantin Daniel Street
010631 Bucharest 1
miruna.lepus@edituravremea.ro
www.edituravremea.ro

Două volume despre Primul Război Mondial

Editura Vremea are plăcerea de a vă prezenta două volume despre Primul Război Mondial:

Bucureştiul sub bombele germane. August-noiembrie 1916

de Alexandru Armă

Bucureştiul a fost capitala cea mai încercată de către aviaţia inamică. Admiram cu atât mai mult stoicismul populaţiei sale, Bucureştiul trecând, fără pregătire, de la bucuria de a trăi la un apocalips sângeros. Fiecare raid al avioanelor se solda cu un număr mare de morţi şi răniţi. Oroarea se prelungea prin băltoace sau pâraie de sânge pe străzi, prin cai în agonie care se zbăteau în mijlocul propriilor lor mădulare sau prin atelaje pornite în goană, după ce-şi pierduseră vizitiii. (Contele de Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei la Bucureşti în 1916)     

Capitala avea, în după‑amiaza zilei de 25 septembrie, aspectul unui oraş peste care a trecut o mare catastrofă. În Piaţa Mare, la răspântia Căii Călăraşilor cu str. Sf. Ioan Nou, în Bulevardul Maria în faţa spitalului Brâncovenesc, în strada Covaci, la răspântia Bulevardului Elisabeta cu Calea Plevnei, spectacolul era sfâşietor. Strada e acoperită cu cadavre şi cu răniţi care se tânguiesc. Un martor ocular are, în Piaţa Mare, impresia muştelor moarte presărate pe hârtia insecticidă de pe o farfurie. (Constantin Kiriţescu)

Alexandru Armă (n. 26 martie 1979 în Bucureşti) este licenţiat în istorie şi geografie al Universităţíi Bucureşti (2004; masteratul „România în secolul XX”, 2006). A publicat studii şi articole în diverse reviste de specialitate şi a colaborat la realizarea mai multor filme documentare. Este coautor la volumele Misiuni de sacrificiu. Grupul 1 Vânătoare în apărarea teritoriului (aprilie-iunie 1944), Infern deasupra Ploieştiului. Bombardamentul american de la 1 august 1943 şi Blindatele Cerului. Grupul 8 Asalt în est şi în vest (1943-1945).

Volumul poate fi comandat pe site-ul editurii: http://edituravremea.ro/bucurestiul-sub-bombele-germane.-august-noiembrie-1916

Jurnal de război (1916-1918). Amintiri din viaţa mea

de Anella N. Robănescu

Născută Crassan, fiică a unui mare moşier câmpulungean, avocat, deputat, senator şi prefect al judeţului Muscel, Anella Robănescu întruchipează perfect tipul caracteristic de femeie din burghezia românească a primei jumătăţi a secolului XX. Amintirile şi Jurnalul din Primul Război Mondial, singurele ei scrieri, zugrăvesc portretul unei femei delicate, o persoană cultivată, devotată familiei şi plină de bunătate.

Volumul poate fi comandat pe site-ul editurii: http://edituravremea.ro/jurnal-de-razboi--1916-1918-.-amintiri-din-viata-mea

Editura Vremea
021.335.81.31
miruna.lepus@edituravremea.ro
str. Constantin Daniel, nr. 14,
sect. 1, Bucureşti, 010631
www.edituravremea.ro

Viata de student in Occident, povestita de Codrut Constantinescu

Editura Vremea are plăcerea de a vă prezenta cel mai recent volum semnat de scriitorul Codruţ Constantinescu:

Epistolar genevez. Student în Occident
de Codruţ Constantinescu
Prefaţă de Teodor Baconschi

„...în 2015, există încă destui studenţi români sărăcuţi, care sunt obligaţi să-şi rotunjească meschinele venituri bursiere prin stagii la McDonald’s şi tot soiul de shitty part-time jobs, aşa cum există (deja) fii de bogătaşi care pleacă la studii pe bani, cu bani, pentru a face bani sau măcar pentru a toca, la revenire (şi după ce babacii se duc) averile – în general ilicite – pe care le-au moştenit. Nu vreau să spun că n-or fi şi printre aceşti privilegiaţi copii buni, serioşi, deştepţi, educaţi într-o etică a efortului meritoriu. Dar cel mai savuros, înţelept şi convingător martor al „integării” noastre culturale tot studentul mai modest rămâne: acela care a mâncat de la Lidl, s-a umplut cu conserve de ton, a reîncălzit la reşou paste, a halit tone de cartofi prăjiţi de la cantinele universitare şi a făcut autostopul. Codruţ Constantinescu aparţine acestei din urmă categorii. Şi tocmai de aceea scrisorile sale către „cei de acasă” palpită de autenticitate simpatică, domesticită prin auto-ironie şi juvenil optimism recuperator. În Occident, studenţii români devin un pic mai naţionalişti (le trece rapid, la întoarcere) şi au mici ispite stângiste, pentru a nu se deprima la vederea zilnică a unor bogăţii pe cât de palpabile, pe atât de inaccesibile lor.”

                                                                  Teodor Baconschi

Codruţ Constantinescu este istoric şi scriitor. A publicat volumele Hai-hui prin Occident (Editura Premier, Ploieşti, 2004), Studii irlandeze (Editura Institutului European, Iaşi, 2006), Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (Editura Polirom, Iaşi, 2007 în colaborare cu Mirel Bănică), A trăi pentru a citi (Editura Karta-graphic, Ploieşti, 2008) şi În labirint sunt umbre şi lumini (Editura Vremea, Bucureşti 2011), Mirajul utopiei. Călătoriile în Occident: control şi propagandă (Editura Vremea, Bucureşti 2013). A publicat articole în numeroase publicaţii din România.

Pagini: 160 + 8 pagini fotografii
Format: 13 x 20 cm
Volumul poate fi comandat pe site-ul editurii: http://edituravremea.ro/epistolar-genevez.-student-in-occident

Editura Vremea
021.335.81.31
miruna.lepus@edituravremea.ro
str. Constantin Daniel, nr. 14,
sect. 1, Bucureşti, 010631
www.edituravremea.ro

Lansare de carte - "Taifun in adancuri", de Lucian Ciuchita

Editura Vremea are plăcerea de a vă invita la lansarea romanului

Taifun în adâncuri
de Lucian Ciuchiţă

Invitaţi:
Otilia Sîrbu, scriitor
Gabriel Alexandru Ionescu, istoric
Cristian Tiberiu Popescu, critic
Lucian Ciuchiţă, scriitor
Silvia Colfescu, directorul editurii Vremea

Evenimentul va avea loc miercuri, 23 septembrie, ora 17.30, la Librăria Mihai Eminescu.

Lucian Ciuchiţă este cunoscut internaţional în urma celebrului său proces cu Hollywood, sub învinuirea de plagiere a unui scenariu scris de el de către realizatorii filmului Escape Plan, cu Arnold Schwarzenegger şi Sylvester Stallone. Procesul este în curs.
Lucian Ciuchiţă este absolvent al Facultăţii de Cibernetică din cadrul ASE Bucureşti (1993), doctor în ştiinţe (cu teza "Tehnici şi metode statistice utilizate în studiul criminalităţii", 1999), scriitor, cineast, membru al Asociaţiei Dramaturgilor de Film din 1991, realizator tv în perioada 1990-2000 (TVR, Antena 1).
A beneficiat de o bursă de pregătire în Marea Britanie la Devon and Cornwall Police, în 1993.
Activitatea sa în cadrul unor servicii speciale (9 ani în poliţie şi 5 ani în SPP), a constituit o experienţă de preţ în demersul scrierii unor cărţi şi scenarii de film.

Volumul este disponibil aici: http://edituravremea.ro/taifun---n-ad--ncuri

Vă aşteptăm!

Editura Vremea
021.335.81.31
14 Constantin Daniel Street
010631 Bucharest 1
miruna.lepus@edituravremea.ro
www.edituravremea.ro

"Sâmbăta seara şi luni dimineaţa", de Tudor Stancu

Avem plăcerea de a vă prezenta cel mai recent roman apărut în colecţia Autori români:

Sâmbăta seara şi luni dimineaţa
Tudor Stancu

Romanul Sâmbăta seara şi luni dimineaţa urmăreşte întâmplările unui grup de tineri ale căror destine se întâlnesc în timpul unei scurte vacante într-o staţiune de munte. Aceşti tineri afişează o mondenitate ostentativă, fie prin practicarea schiului - sport care necesită o substanţială investiţie financiară -, fine prin petreceri unde alcoolul se consumă excesiv si sexul se practică fără prejudecăţi. Toate acestea sunt de fapt un înveliş menit să ascundă singurătatea, zbuciumul interior al unei existenţe fără sens si fără ţintă, conturate prin rememorări, conversaţii şi vise. Vor duce însă întâmplările neaşteptate cu care se confruntă personajele în această scurtă vacanţă si imediat după aceea la şansa de a se regăsi pe sine, de a da un sens existentei fără rost? Vor găsi aceşti tineri ceea ce caută?

Reprezentând a treia generaţie de scriitori din familia sa, Tudor Stancu s-a născut la Bucureşti, unde a urmat cursurile facultăţii de Limba şi Literatura Română. A frecventat pentru un timp şedinţele Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu, şi a debutat editorial în 1985, în volumul colectiv Proze, Antologie debut, la Editura Albatros, volum primit favorabil de critica literară a vremii. A publicat de asemenea proză şi poezie în diverse ziare şi reviste: România Literară, Luceafărul, Contrapunct, Ramuri, printre altele.

Pagini: 120
Format: 13 x 20 cm
Volumul poate fi comandat pe site-ul editurii: http://edituravremea.ro/s--mb--t---seara---i-luni-diminea--a


Editura Vremea
021.335.81.31
miruna.lepus@edituravremea.ro
str. Constantin Daniel, nr. 14,
sect. 1, Bucureşti, 010631
www.edituravremea.ro

"O forma de tinerete. 1956-⁠1962. Anii ⁠contrarevoluţionari", de Radu Surdulescu

Vă prezentăm cea mai recentă apariţie în colecţia FID - Fapte, Idei, Documente a Editurii Vremea, o lucrare surprinzând mişcarea studenţească din 1956 şi anii de recluziune şi domiciliu obligatoriu care au urmat pentru autorul acestor memorii şi pentru colegii săi:

Radu Surdulescu
O formă de tinereţe. 1956-⁠1962.
Anii ⁠contrarevoluţionari
 

Lunile octombrie şi noiembrie 1956 au însemnat momente de răscruce pentru români şi pentru est-europeni în general, zguduiţi cu toţii de izbucnirea anti-comunistă a populaţiei din Ungaria, începută cu o demonstraţie a studenţilor din Budapesta.  S-a născut şi la noi, mai ales în rândul tinerilor, un val uriaş de simpatie faţă de revoluţionarii maghiari: adversităţile trecutului fuseseră date uitării, căci în acei ani aveam un duşman comun − pe sovietici şi comunismul lor imperialist. Pentru mulţi români atmosfera de solidaritate a acelor momente este probabil greu de înţeles astăzi, când politicile extremiste au creat din nou o stare de tensiune între cele două naţiuni.

Ascultam înfriguraţi la radio ştirile despre evenimentele din ţara vecină – pe unde scurte, în toate limbile... În Piaţa N. Bălcescu (astăzi "Universităţii"), o mare mulţime de oameni le smulgea din mână vânzătorilor de ziare Informaţia Bucureştiului, cu ultimele ştiri de la Budapesta. La cei 18 ani ai mei trăiam cu încordare emoţia enormă a unui uragan istoric, a solidarităţii populare, stăpânit de speranţa că lucrurile nu se pot opri aici, că până la urmă dictaturile întunecate din ţările noastre se vor prăbuşi. Am sperat într-o minune încă două zile, m-am dus la manifestaţia studenţească ce nu s-a mai putut desfăşura, am scris împreună cu trei colegi manifeste care nu s-au mai putut răspândi, iar pe 6 noiembrie a urmat duşul rece al arestării, cizma aplicată brutal pe grumaz de haidamacii lui Alexandru Drăghici, ministrul Securităţii.

Radu Surdulescu

Radu Surdulescu este profesor dr. consultant la Universitatea din Bucureşti, Departamentul de Engleză. A publicat, în volum sau reviste de specialitate, numeroase lucrări în domeniile studiilor literare şi culturale, manuale, recenzii, traduceri literare din şi în limba engleză.

Volumul poate fi comandat pe site-ul editurii:
http://edituravremea.ro/o-forma-de-tinerete.-1956----1962.-anii----contrarevolu--ionari

Editura Vremea
021.335.81.31
miruna.lepus@edituravremea.ro
str. Constantin Daniel, nr. 14,
sect. 1, Bucureşti, 010631
www.edituravremea.ro

"Manual de limba mută", noul volum de versuri semnat de Sorin Şerb

Cea mai recentă apariţie în colecţia Poesis este un volum de versuri semnat de Sorin Şerb, din care vă oferim mai jos un poem reprezentativ:  vorbeam unul cu celălalt

am văzut

că pe limba noastră

stă cu tălpile

un copil

 

cu tălpi fragede

ca nişte cupe de crin

 

când vorbeam îl legănam

cu gramatica noastră

cu vorbirea noastră savantă

 

râdea încet

gângurea şi el

încerca să meargă

Sorin Şerb s‑a născut pe 18 noiembrie 1961, la Bucureşti. Absolvent al Facultăţii de Filologie (secţia română‑engleză), şi‑a luat doctoratul în literatură universală cu teza Modele umane de la Descartes la Revoluţia franceză. A lucrat ca bibliotecar, redactor, editor, traducător, moderator radio, profesor de limba şi literatura română.

Atât înainte cât şi după 1989 a publicat literatură, cronici de expoziţie şi de carte, studii şi eseuri în antologii, reviste de specialitate, în Analele Universităţii Bucureşti şi revista Institutului de Informare Documentară, în ziarele Dreptatea, Viitorul, Viitorul românesc, Curentul, Ora (Craiova) şi România liberă. Sporadic, eseuri, articole şi literatură în revistele Viaţa studenţească, Astra, Arta, Filmul, Contrapunct, Luceafărul, România Literară, Contrafort, 22, Zig-Zag, Dilema şi Sfera politicii.

Volumul poate fi comandat pe site-ul editurii:
http://edituravremea.ro/manual-de-limba-muta

Editura Vremea
021.335.81.31
miruna.lepus@edituravremea.ro
str. Constantin Daniel, nr. 14,
sect. 1, Bucureşti, 010631
www.edituravremea.ro