Mic dar pentru prieteni necunoscuţi

În vara anului 2003, am fost poftită să stau în vacanţă în vila unei prietene, pe Coasta de Azur.

Cum am ajuns să mă împrietenesc cu o persoană care are o vilă în aceste locuri legendare e altă poveste, şi poate că o s-o istorisesc odată şi-odată.

Fapt e că, pe o vară toridă, mă râzgâiam, ca o adevărată capitalistă, în ditamai parcul cu pini parasol şi leandri, fără altă grijă decât să mă vâr în piscină de îndată ce mi se făcea prea cald – adică din cinci în cinci minute.

Într-una din zile, chiar în toiul unei clipe de preafericită lenevie, mi-am amintit de prima dată când trecusem prin aceste locuri – era pe timpul neregretatului Ceaşcă.

Plecasem din ţară ca nişte nebuni, fără bani, cu portbagajul Daciei burduşit de conserve, cu capul plin de itinerarii complicate şi de liste de muzee. Protejaţi de zeul călătorilor săraci şi curajoşi, ajunsesem pe Coastă. Aici, în raiul bogaţilor, ne mâncasem conservele socialiste şi dormisem în maşină, ascunşi în desişuri, departe de vilele pierdute printre flori.

Pe vremea aceea, nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că, într-o bună zi, o să fac şi eu parte dintre fericiţii care locuiesc în ele. Fusese nevoie, pentru asta, de căderea unui sistem politic, de o revoluţie, de peste o mie de morţi, de multă muncă şi de un dram de noroc. Şi iată-mă.

Mi-am zis atunci că poate n-ar fi rău să las lenevia deoparte şi să scriu tot ce îmi mai aminteam din călătoria aceea, înainte ca lumina zilei de azi să şteargă de tot umbrele zilelor de ieri.

Am început să scriu pe laptop, în fiecare zi câte două, trei pagini. Înşiram toate întâmplările care-mi veneau în minte, în dezordine.

Mă feream ca de naiba să pomenesc de hărţi, monumente şi tablouri.

Păţanii, şi-atât.

Lucrurile se orânduiau pe măsură ce mi le aminteam şi căpătau treptat strălucire şi preţ, ca nişte bănuţi vechi pe care îi scoţi de sub covor şi-i ştergi de praf. Şi nu ştiu cum se făcea că, deşi păţaniile noastre, dacă te gândeşti bine, erau mai de tot triste, când le scriam, păreau vesele.

Apoi vacanţa s-a terminat. Se sfârşise cu truda veselă a orelor de lenevie. Hărnicia dezlânată avea să fie înlocuită de cea organizată, necesară.

Aşa ar fi trebuit să fie.

Din fericire însă, între alte lucruri utile omului, Dumnezeu a creat şi pneumonia.

Cum am spus, era o vară toridă. Am plecat spre casă, într-o căldură de infern, printre păduri care ardeau, trecând cu maşina pe ţărmul Mediteranei, cu aerul condiţionat deschis la maximum.

Am ajuns acasă cu bine şi cu pneumonie.

Timp de o lună, am stat în pat şi am continuat să scriu. Cu ce-ţi poţi alina suferinţa când doctorul îţi porunceşte să stai o lună în pat şi să bei ceaiuri călduţe?

Astfel s-a născut prima formă a cărţii de călătorie, pe care am botezat-o, aşa cum îţi botezi primul copil, cu cel mai simplu nume.

I-am zis Două luni în Europa.

A doua, a treia şi a patra formă s-au născut din prima, în anul în care a urmat. La o examinare mai atentă, cele trei urmaşe s-au înfăţişat ochilor minţii mele ca nişte fiice nedemne, care încearcă să-şi depăşească nobila mamă cu ajutorul sulimanurilor şi podoabelor ieftine.

Am trimis fiicele la locul cuvenit, cel care e notat pe ecran cu numele melodios de Recycle Bin, şi m-am întors la nobila mamă, căreia i-am dat ocazia să-şi urmeze destinul, tipărind-o într-o mie de exemplare.

A urmat un succes neasemuit.

Din modestie, prefer să nu mă laud cu aprecierile sincere şi entuziaste ale familiei.

Trei prieteni foarte apropiaţi (pe locurile 1, 2 şi 3 pe lista prietenilor de neînlocuit) au citit cartea şi au decretat-o oglindă fidelă a adevărului istoric.

O prietenă foarte apropiată (locul 6 pe listă), infinit de romanţioasă şi poetă, a citit-o şi ea, apoi şi-a exprimat convingerea că geniala operă este un imn de dragoste adresat partenerului meu de călătorie, care, întâmplător, e jumătatea mea legală.

Un al treilea prieten apropiat, critic literar (locul 14), a pretins că a citit-o şi a declarat în scris că această carte este un ghid perfect pentru o călătorie perfectă în Europa.

Ceea ce l-a trădat: ipocritul (retrogradat pe locul 106) nici nu deschisese cartea! Poţi să spui ce vrei despre ea, dar nu că e bună de ghid de călătorie!

În sfârşit, un alt bun prieten (locul 11 pe listă) a amânat cât a putut dureroasa operaţie, apoi, mânat de bune sentimente, s-a înhămat la citit.

Din întâmplare, i-am dat un telefon tocmai când ajunsese pe la mijloc. Se hlizea ca un nebun şi m-a rugat să-l scuz că n-are timp să stea de vorbă, fiindcă trebuie să afle neapărat ce ni s-a întâmplat după pagina 78. L-am scuzat, cu sentimente frăţeşti (avansat pe locul 5).

În afară de aceşti prieteni apropiaţi, în cei câţiva ani care au trecut de la publicarea cărţii, aproape o mie de prieteni necunoscuţi au cumpărat-o din librării.

Câţiva dintre ei şi-au exprimat părerile telefonic sau prin scurte e-mailuri.

Nu ştiu dacă mărul pe jumătate stricat pe care l-am găsit o dată în faţa porţii avea semnificaţii critice, sau fusese pur şi simplu aruncat pe stradă ca nefolositor, de unul dintre nesimţiţii noştri concetăţeni.

Cel puţin unul dintre cumpărători a vândut-o sau a aruncat-o într-un loc de unde a recuperat-o un moş care cerşeşte vânzând cărţi vechi pe scările metroului.

De la el a cumpărat-o din curiozitate o altă prietenă (locul 26 pe listă, avansată la locul 12), care a citit-o din acelaşi motiv şi mi-a mărturisit că a distrat-o.

În sfârşit, tirajul s-a terminat.

Am respirat uşurată. Ideea că editura va da faliment ca urmare a ambiţiilor mele scriitoriceşti îmi înnorase întrucâtva ultimii ani.

Şi iată că un cititor necunoscut a întrebat unde poate găsi cartea.

Apoi încă unul şi încă unul.

Trei cu totul.

Nu poţi să nesocoteşti sentimentele a trei prieteni necunoscuţi.

Dar nici nu poţi tipări un tiraj pentru trei cititori.

Iată de unde s-a născut ideea de a publica această carte pe blog.

În serial, în fiecare săptămână câte un pic, pe http://doualuniineuropa.blogspot.com/

Ca un mic dar pentru prieteni necunoscuţi.

Săptămâna aceasta, episodul I, Paysans du Danube.