Dragă Andreea Răsuceanu, cum ţi-a venit ideea scrierii acestei cărţi?
Cartea s-a născut dintr-o curiozitate care s-a ivit cu siguranţă în mintea fiecărui cititor al nuvelei Pe strada Mântuleasa. Şi anume: cine era cu adevărat Mântuleasa? De ce în nuvela lui Eliade e un personaj masculin? Care e etimologia numelui? Mi se pare semnificativ că de data aceasta datele ficţionale au dus la o cercetare de tip istoric, şi nu faptele istorice au fost valorificate literar, cum se întâmplă îndeobşte.
Cine eşti tu? Pasiunea pentru Bucureştii vechi are vreo legătură cu locul unde ai copilărit, lecturile tale, cu anumite momente din viaţa ta?
Cred că întrebarea nu se referă atât la curriculum-ul meu, cât la biografia mea şi la calitatea mea de locuitor al Bucureştilor. Sunt un om pasionat de istoria oraşului în care trăieşte, profund nefericit din pricina lipsei de iniţiativă a celor care ar avea puterea să facă ceva în privinţa punerii în valoare a istoriei şi, implicit, a identităţii Bucureştilor: e important ca oamenii să ştie povestea locurilor în care trăiesc, e un pas esenţial în procesul de autocunoaştere, în raport cu spaţiul care îi defineşte. Sunt bucureşteancă, şi părinţii mei la fel, am copilărit jumătate într-un cartier din Baltă Albă, sufocat de verdeaţă, într-un bloc comunist pe care acea nostalgie a paradisului copilăriei reuşeşte să-l transfigureze suficient cât să devină un palat de marmură albă, jumătate într-o mahala din afara Bucureştiului, deci fără prea mare legătură cu oraşul vechi. Dar îndelungile plimbări cu bunicii mei prin măruntaiele oraşului, începând cu Cişmigiul şi cinematografele din zona lui, terminând cu străduţele din jurul Foişorului de Foc, unde locuiau, într-o casă labirintică, nişte rude îndepărtate, cu siguranţă şi-au pus amprenta asupra imaginarului meu. Nu a existat un moment în care m-am hotărât să citesc şi să scriu despre Bucureşti, a fost un proces de durată, ca orice îndrăgostire, imperceptibil la început, obsesiv după.
Povesteşte-ne un moment special din timpul cercetării tale, care înţeleg că a durat doi ani.
Au fost multe momente speciale, pe parcursul cercetării... Cele mai spectaculoase se leagă de descoperirea manuscriselor de la Arhive, de febra care a însoţit întregul proces de căutare. Un moment însmenat a fost când am descoperit că pivniţa cu semne din nuvela lui Eliade, aflată pe locul şcolii Mântuleasa, chiar existase, prilej de nemulţumire pentru proprietara care nu-şi putea ridica fundaţia casei din pricina adâncimii acesteia... Sau când am descoperit documentul semnat de cele două Mântulese, cu propriile lor inele cu peceţi.
Ai ştiut de la început că vrei sa scrii o carte sau ideea a venit ulterior?
N-am ştiut nici măcar că mă voi adânci atât de tare în această cercetare de tip istoric, adică nu am îndrăznit să sper că voi găsi atâtea lucruri legate de evoluţia străzii şi a locuitorilor ei. Nu m-am gândit că va deveni o carte, şi oricum nu în această formă, ci în paralel cu studiul despre harta semnelor eliadeşti, care înseamnă o mare parte din lucrarea mea de doctorat. Ideea de a publica studiul separat mi-a venit într-o seară, într-o cafenea de pe lângă strada Batiştei, în vreme ce stăteam de vorbă cu o bună prietenă.
Cine e, de fapt, această Mântuleasă, şi ce a făcut ea atât de important încât să rămână în istorie?
Păi depinde la care din cele două Mântulese vă referiţi... Stanca, soţia lui Mantu cupeţul, sau Maria, sora sa, de numele amândurora se leagă strada Mântuleasa, ca şi biserica. Totuşi, fiind vorba despre pământurile de dotă ale Stancăi (cele pe care s-a ridicat biserica), cred că numele străzii şi al zonei se leagă în primul rând de ea. Aceste două femei au reuşit, în tulburat miez de secol XVIII, să ridice „din temelie”, cum îl asigură ele pe cititorul pisaniei, această biserică pe care toţi bucureştenii ar trebui să meargă să o vadă, ea fiind singura martoră a trecerii a trei veacuri pe strada Mântuleasa...
Cum te-ai „simţit” în perioada aceea? Ţi-ar fi plăcut să trăieşti pe atunci? Pentru ce obiect anume ai invidia-o pe Mântuleasa?
Cred că toţi cercetătorii se îndrăgostesc de perioada pe care o studiază. Pentru mine a fost o surpriză, nu mă gândisem că mă voi opri cu cea mai mare plăcere asupra secolului al XVIII-lea. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în acel Bucureşti, chiar cu neajunsurile lui. Mi-aş fi dorit să trăiesc în casa Mântulesei, aşa cum trebuie să fi fost, pierdută în adâncul livezilor şi grădinilor care acopereau bună parte din Bucureşti, aşa cum se poate vedea din planurile oraşului, până spre sfârşitul secolului al XIX-lea. De invidiat, cu siguranţă aş fi invidiat-o pentru „tremurătoare”, bijuteriile ce amintesc de farmecul Orientului şi, mai departe, de cel al Bizanţului.
Cum ţi-ai dori să-ţi fie receptată cartea? Ca o carte ştiinţifică, un studiu interdisciplinar, un eseu ce jonglează pe graniţa dintre ficţiune şi nonficţiune?
Nu am scris cartea cu o reţetă în minte. A fost o eliberare de limbajul mai degrabă strict pe care îl cere redactarea unei teze de doctorat. Cred că am încercat să scriu o carte în ca
re să se poată „trăi”, să existe acea atmosferă în care cititorul să poată evada pe parcursul lecturii. De aceea există şi un dosar de imagini, menit să asigure suportul vizual al informaţiilor din carte: fotografii de epocă, planuri ale oraşului, imagini cu frânturi din fresca bisericii, cu documente etc. Mi-am dorit ca acela care va cumpăra cartea mea să-şi poată reconstitui mental propria istorie a străzii Mântuleasa: pentru că, aşa cum spunea Mircea Eliade, istoria „reală” a unui loc nu este cea propriu-zisă, bazată pe sursele documentare, ci cea mitică – sper că cititorul cărţii mele va integra mitologiei lui personale acest colţ bucureştean, cu poveştile lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu