CÂTEVA PAGINI DIN... "Călătorie la Louisville", de Fabiola Stoi

Ultima apariţie în colecţia Autori români a editurii Vremea este Călătorie la Louisville, volum de povestiri semnat de Fabiola Stoi.
Volum de debut, Călătorie la Louisville cuprinde douăsprezece povestiri scrise folosind tehnici variate: naraţiunea la persoana întâi (în care povestitorul este o tânără fată, o tânără mamă sau un agent de vânzări), precum şi povestiri la persoana a treia, un monolog adresat în mediul universitar, pagini de jurnal, o povestire epistolară sub forma câtorva scrisori trimise de pe front.

Personajele care animă aceste povestiri sunt, de asemenea, diverse, evocând figurile realităţii cotidiene ale fiecăruia dintre noi şi situaţiile inedite pe care mulţi le trăim în această epocă în care comunicaţia, viteza şi tehnologia sunt cuvintele de ordine.

Există însă două elemente ce leagă aceste povestiri: o valorizare a umanului, a sentimentelor, şi o notă de optimism, atitudine ce se regăseşte din ce in ce mai rar in literatura contemporană.

Mai jos, câteva pagini din povestirea ce deschide volumul:

Călătorie la Louisville

I.

Autobuzul de la aeroport m-a lăsat în autogară, cu cele două valize mari de-o parte şi de alta. Le-am apucat mânerele şi am pornit-o încet, pe pavajul lucios al staţiei de autobuz. Aveam indicaţii precise: imediat ce ies din clădirea mică a autogării, o iau la stânga, apoi prima la dreapta şi pe strada St. Nicholas, două sute de metri mai sus, la numărul 159, era pensiunea. Trotuarul străzii St. Nicholas era plin de gropi şi de denivelări, valizele mele se împotmoleau. Mi-era teamă că o să-mi rămână vreo rotiţă prinsă în gropi şi că o să târăsc apoi valizele până la pensiune. De pe trotuar am coborât în stradă, maşinile treceau pe lângă mine, aveau loc să mă ocolească, nu era un trafic aglomerat pe care prezenţa mea să-l încurce.

Şi eu şi valizele mele am ajuns în bună stare la pensiune. Tot după indicaţiile precise am bătut în geamul de la parter. Fereastra s-a deschis şi a apărut un tip blond, simpatic la prima vedere, puţin ciufulit şi cu un zâmbet somnoros.

— Cristi? l-am întrebat de jos din stradă. Bună… sunt Magda. Am ajuns, în sfârşit!

— Sal’tare! Bine ai venit! Noroc că am pus ceasul să sune, altfel m-ai fi găsit dormind.

M-am uitat la ceas şi era ora unu, la prânz.

— Hai că am cheia de la studioul tău, mi-a dat-o Bill, administratorul, spuse el ieşind din clădire. Ne-am pupat ca nişte vechi amici, deşi ne ştiam numai din e-mail-uri, de vreo lună jumătate. Cristi nu era un tip înalt, dar nici scund. Era slăbuţ şi cu un zâmbet care îi deschidea toată faţa.

— Lasă bagajele la mine şi hai sus să-ţi vezi vastele apartamente, spuse zâmbind. O să te ajut după aia să-ţi duci lucrurile. E la ultimul etaj.

Am urcat scările înguste până la etajul doi. Privindu-l din spate cum urca scările, mi-am spus că nu e chiar slăbuţ, ci mai degrabă agil. Avea mişcări de felină. „Bine că nu e un taciturn şi că am un vecin ok”, m-am gândit. În plus, era cam de vârsta mea, nu credeam să aibă mai mult de douăzeci şi şase, maxim douăzeci şi şapte de ani.

Am intrat într-un studio mic, cât o cutie de chibrituri. Stând în mijlocul încăperii, m-am uitat în jurul meu. Deja numai cu prezenţa mea umpleam camera. Pe un perete era improvizată o chicinetă – plită electrică, chiuvetă, iar în faţa lor o masă pentru două persoane. Mai era un şifonier încastrat şi un pat. Pereţii erau folosiţi la maximum – rafturi pe toate laturile camerei şi, în colţ, un televizor mic, suspendat.

— Îţi place? mă întrebă Cristi. E puţin mai mică decât a mea, dar mi se pare mai intimă, pentru că nu e chiar lângă trotuar. Şi pentru o tipă, cred că e potrivită. Oricum, era singura disponibilă.

— E bine, mulţumesc că ai vorbit cu Bill ăsta. Cred că o să încap aici pentru câteva luni. Toaleta unde e? şi baia sau duşul?

— Sunt comune, la fiecare etaj, îmi răspunse Cristi. Uite, veceul e în capătul culoarului. De obicei e foarte curat. Iar duşul e chiar lângă camera ta. Eu i-am spus lui Bill că vrei pentru şase luni. Dacă vrei să prelungeşti, trebuie să vorbeşti cu el din timp.

Eram sigură că nu voiam să prelungesc. Bursa obţinută era de două semestre universitare, adică de şase luni. Să stau atât timp într-un singur loc era pentru mine o provocare.

II.

Cum ajunsesem în orăşelul ăla nord-american de una singură?

Ei bine, eu credeam că tinereţea era pentru a vedea lumea largă, locuri la mare distanţă de casa mea, de ţara mea. Iar bătrâneţea rămânea pentru locurile mai apropiate, cum ar fi Europa sau nordul Africii. Eram în anul doi de facultate când am realizat că bursele universitare m-ar putea ajuta în mare parte să-mi îndeplinesc planurile de călătorie. Aşa că am început să depun cereri la orice bursă de studiu se ivea în străinătate, fie în domeniul literaturii, fie în domenii conexe pe care puteam să le valorific în interesul meu. Aveam un timp alocat special pentru căutarea pe internet şi pentru completarea formularelor de cerere de bursă la universităţi din toate colţurile lumii. Cu un an în urmă văzusem India, iar cu doi ani înainte petrecusem trei luni în Australia. Mai aveam multe pasiuni asiatice de satisfăcut – China, Japonia, Tibetul, dar în anul acela optasem pentru o universitate din Louisville, Kentucky. De fapt, universitatea din Louisville optase pentru mine. Bursa era substanţială şi se adresa în special studenţilor din Europa de est, vorbitori de limba engleză, pasionaţi de literatura engleză, americană şi de compoziţie. Mă încadram perfect în profil, aşa că am obţinut bursa fără nici un obstacol. Iată-mă deci studentă pentru sesiunea de toamnă şi de iarnă la Universitatea din Louisville.

Nu îmi doream să locuiesc în campusul universităţii, pentru că acesta era în marginea oraşului şi mi-ar fi limitat libertatea de mişcare. Nu mă consideram o studentă comună. Eram o studentă călătoare, care, la cei douăzeci şi cinci de ani, învăţa şi vizita lumea în acelaşi timp. M-am hotărât deci să locuiesc deci în oraş, aşa că am dat sfoară în ţară pe la toate cunoştinţele mele pentru a găsi pe cineva care să ştie oraşul şi cazările cele mai bune şi cele mai ieftine. Dacă nu aş fi găsit pe nimeni, aş fi fost nevoită să fac totul prin internet şi prin convorbiri telefonice – rezervare, plată, garanţii, ceea ce nu-mi convenea foarte mult. Nu ştii niciodată cu cine ai de-a face la telefon sau dacă contul în care virezi banii e chiar cel bun. Aşa am aflat de Cristi.

Era amicul unui amic de-al fratelui meu. Am luat imediat legătura cu el şi mi-a răspuns foarte gentil că mă poate ajuta să găsesc un studio într-o pensiune. Amicul fratelui meu îmi spusese despre Cristi că e un ciudat. Descrierea pe care i-o făcuse era contradictorie: un tip extrem de deştept, capabil de multă muncă, dar care putea să stea pe tuşă, social vorbind, perioade lungi, să se dedice vreunui hobby şi să nu intre în legătură cu nimeni – cunoscut sau necunoscut. Avusesem mare noroc să-mi răspundă la mesaj (cel puţin aşa mi s-a spus) şi să mai fie şi dispus să îmi rezolve formalităţile de cazare la pensiune. Din mesajele trimise de Cristi, nu mi se păruse a fi câtuşi de puţin ciudat. Chiar îmi spusese că se bucura să aibă un vecin, respectiv o vecină, din România, aşa că mă ajuta cu mare plăcere.

Locuia în Louisville de un an şi lucra la o editură. În plus, stătea chiar la o pensiune, aproape de centrul oraşului. Până la universitate făceam cam o jumătate de oră cu autobuzul, dar acest lucru chiar mă aranja. Puteam să simt în fiecare zi pulsul vieţii nord-americane. Aşa am ajuns să locuiesc în acel mic studio de pe strada St. Nicholas 159.

Aranjarea studioului mi-a luat câteva zile. Până la sfârşitul săptămânii am colindat oraşul în lung şi în lat. Am făcut câteva cumpărături pentru studio (cum ar fi vase noi, consumabile de casă sau pur şi simplu câteva obiecte de decor).

Săptămâna următoare au început cursurile, iar eu eram încântată. În fiecare săptămână, câte un profesor important din domeniu era invitat să ne vorbească. Louisville mi se părea înainte un orăşel prăfuit din Kentucky, genul de oraş de provincie în care după-amiezele sunt liniştite şi nopţile mute. După prima lună, mi-am schimbat părerea. Foloseam serile şi fiecare week-end la maxim – ieşeam în oraş sau chiar prin împrejurimi, dacă timpul îmi permitea, făceam fotografii, băteam magazinele, luam adesea masa cu Cristi, iar în unele seri îmi arăta câte un bar şic sau hard sau flower-power. Viaţa în America de nord era frumoasă şi erau atât de multe de explorat.

Vedeam în colegii mei de curs ocazia de a cunoaşte nu numai oraşul, dar şi oamenii din Kentucky, mentalitatea lor. Şi colegii mei erau chiar simpatici. Ieşeam cu ei în baruri şi la terase ori de câte ori aveam ocazia. După prima lună aveam deja o grămadă de nume în agendă. Nu era rău pentru un outsider, dar mă convinsesem că americanii sunt deschişi, de fapt, cei mai deschişi colegi dintre toţi pe care îi vizitasem până atunci.

Pe Cristi îl sunam ori de câte ori aveam o întrebare, o nedumerire sau doar voiam să ies undeva însoţită. De fapt, la o lună după ce ajunsesem acolo îi spuneam Cris, aşa cum se prezenta el, aşa cum îi spunea Bill, administratorul, sau colegii de la editură.

Lucra mai mult de acasă, aşa că îl puteam suna la orice oră. Începuserăm, încetul cu încetul să ne vedem aproape în fiecare zi.

Începusem chiar să renunţ la ieşirile cu colegii de curs pentru a lua masa cu Cris sau ca să mergem la cinema împreună. Mi se părea ciudat că nu avea nici un amic, deşi stătea de un an în Louisville, aşa că l-am întrebat într-o seară, când luam masa la un restaurant chinezesc.

— Tu nu ai prieteni aici? Văd că vorbeşti des cu Bill şi mai bei câte o bere cu el, vorbeşti cu cei de la editură, că nu ai încotro… dar aşa, o gaşcă cu care să ieşi la pub sau la film?

— Am avut, dar acum am rupt legăturile cu ei, îmi răspunse şi, văzându-mi privirea nedumerită, continuă: vrei să ştii ce s-a întâmplat cu ei? Nimic, sunt tot acolo unde i-am lăsat, numai că eu nu mai trec pe acolo.

— De ce, te-ai certat cu ei? Cine erau? am întrebat curioasă.

— Ei bine, i-am cunoscut imediat după ce am ajuns aici, băieţi buni, n-am ce zice. Numai că începuseră rău cu drogurile. La început fumam marijuana şi totul era super fain. Beam bere în pub şi ne prosteam. Ne luam de fete, care erau la fel de ameţite ca şi noi şi totul se termina cu bine. Apoi unul din ei a adus haşiş. Gaşca, pentru că erau trei, cei trei J, cum le spuneam eu – James, Jack şi Juan, s-a mutat la Jack acasă. Am ţinut-o aşa vreo două-trei luni, ne întâlneam la Jack şi băgam câte o noapte sau chiar un weekend de petrecere. Eu nu mă întâlneam des cu ei, dar când mă întâlneam, făceam câte un trip şi asta îmi prindea bine. În perioadele de depresie, psihotropele mă ajută mult. Bine, mai mult iarba. A fost o perioadă în care băgam iarbă la greu. O vreme nu am mai trecut pe la ei, iar când m-am dus, aveau deja urme de heroină pe braţe. M-au invitat să mă alătur petrecerii lor din seara aceea, dar am preferat să mă fac praf într-un bar, cu o sticlă de whisky. Nu mi-a prins bine să ştiu că amicii mei au trecut deja la chestii grele. Nici nu mi-am mai căutat un alt grup de prieteni, pentru că acum sunt bine, sunt curat şi mă mulţumesc să beau din când în când câte o bere cu Bill, îmi spuse zâmbind. Şi cu tine, of course.

L-am privit în ochi şi am văzut, în momentul acela un tip tare, puternic adică, dar foarte singur. M-am gândit că poate prezenţa mea acolo l-ar putea ajuta. Nu mi-era milă, sau nu voiam să recunosc că mi-ar fi milă de el şi de singurătatea lui, dar am întins mâna peste masă şi mi-am aşezat-o peste mâna lui. Ce clişeu aiurea, mi-am spus în timp ce făceam gestul ăsta, dar în chiar acel moment mi-am dat seama că trebuie să fiu cu tipul ăsta.

Nu ştiu daca aţi trăit fracţiuni de secundă în care trebuie să hotărăşti între două situaţii contradictorii, între două sentimente contradictorii, ştiind clar că luarea unei decizii îţi poate afecta viaţa de-acum încolo pentru foarte mult timp. Nu e vorba de situaţii de genul cumpărăturilor „oare ce culoare să-mi iau bluza asta – roşie sau neagră” şi nici de cum să-ţi aranjezi părul într-o zi. E vorba de momente în care simţi că, dacă nu faci un gest îţi va părea rău toată viaţa sau măcar o mare parte din viaţă, iar dacă îl faci s-ar putea să-ţi rupi o coastă, un picior sau puţin din suflet, după zicala „curiosity killed the cat”.

III.

In noaptea aceea Cris rămase la mine. Aveam impresia că trebuie să ne spunem mai multe, după ce am plecat din restaurant, încât am prelungit întâlnirea la o bere, în minusculul meu studio. Apoi poveştile s-au oprit, cuvintele s-au îndepărtat, iar noi ne-am apropiat unul de celălalt, până când ne-am lipit. Şi aşa am rămas timp de multe săptămâni: nedespărţiţi. Studioul meu se umplea încet, încet cu lucruri pe care Cris le aducea de la el. Cât stăteam la cursuri, Cris stătea în sala de mese a Universităţii şi lucra acolo. Toate ieşirile, chiar şi la cumpărături, le făceam împreună. Ne minunam amândoi cât de bine ne potrivim, câte lucruri avem în comun, cât de mult ne place jazz-ul amândurora, plimbările pe afară şi discuţiile despre literatură.

— Nici nu mă gândeam, spunea din când în când Cris. Nu mă gândeam că o să am o gagică picată din cer. Cum vine asta? Te îngropi într-un nenorocit de orăşel american, lucrezi cu nişte încuiaţi la o editură de rahat, nu ai amici pentru că eşti un ciudat, nu aveai nici un gând să te cuplezi cu cineva, cu atât mai inexistent gândul de a te îndrăgosti, nu aveai nici un gând să te întorci în ţara de unde ai plecat şi… Şi, fără să faci nimic, pleosc! îţi cade pe cap o tipă tare, venită cu avionul chiar din ţara ta.

Mie mi se părea chiar sexi când spunea toate chestiile astea. Între bravura din cuvinte şi tandreţea din gesturi şi din partidele de sex, dragoste sau cum vreţi să le spuneţi, era o discrepanţă comică, care pe mine mă făcea să-l plac şi mai mult. Mă simţeam copleşită şi fericită în acelaşi timp. Făceam dragoste la cele mai neaşteptate ore ale zilei sau ale nopţii. Eram parcă într-o nesfârşită lună de miere.

Singurele ore care păreau să rupă vraja acestei îndrăgosteli erau cursurile de la Universitate. Dar am găsit repede o rezolvare: Cris începu să vină cu mine la cursuri. Aveam şi mai multe subiecte de discuţie, deşi nu spun că acestea ne-ar fi lipsit. Ne trebuia probabil o viaţă şi jumătate să ne povestim tot ce făcuserăm fiecare dintre noi înainte de marea întâlnire, ce am gândit, ce am mâncat, pe cine am crezut că iubim, dar de fapt nu am iubit de-adevăratelea, aşa cum simţim în prezent, să rememorăm de câteva zeci de ori întâlnirea, gândurile, simţirile premergătoare primei nopţi împreună. Ne simţeam ca în anii de liceu, la prima dragoste, când adormi şi te trezeşti cu un mare fluture în stomac.

— M-ai schimbat, îmi spunea Cris, şi mă gândeam, sub mângâierile lui că şi el mă schimbase. Nu mai gândeam la singular – la persoana întâi singular. Eram deja comutată pe subiectul „noi”, aşa că orice făceam, făceam pentru amândoi, orice gândeam, gândeam pentru amândoi.

Escaladarea aceasta neaşteptată a dragostei, a „îndrăgostelii”, cum ziceam noi, mă făcu să-mi doresc să prelungesc bursa. Aş fi rămas în Louisville pe vecie. De fapt, putea să fie orice sat împuţit şi prăfuit de la marginea lumii. Dacă eram cu Cris, aş fi putut să stau oriunde. Aş fi vrut să suspend în vreun fel timpul, săptămânile, lunile acelea de dragoste să se reia la nesfârşit.

Ce-ar putea intra în lunile acelea fericite din Louisville? Discuţiile, plimbările, locurile noi descoperite cu uimire şi bucurie copilărească, pe care ni le adjudecam senin spunând „banca noastră, strada noastră, aleea noastră, masa noastră”, mesele noastre din barurile în care ne petreceam multe din serile reci… Cred că toate cuplurile de îndrăgostiţi au acest gen de proprietăţi, sau altele cu denumire incluzând termenii „prima oară”, de genul: bulevardul pe care ne-am ţinut prima oară de mână, felinarul sub care ne-am sărutat prima oară şi aşa mai departe. Venise iarna de-acum, nu căzuse zăpada, dar era frig şi noi ne adăposteam în cine ştie ce bar ascuns, dichisit şi plin de fum. Eram pierduţi unul în celălalt şi numai gândul la data plecării mele ne dădea fiori reci şi coşmaruri, trezindu-ne din starea de fericire aproape tâmpă în care ne găseam.

Cris renunţă cu totul la studioul lui şi se mută în al meu. Nu mi se mai părea nici mic, nici sufocant. Mă simţeam bine în cămăruţa aceea plină de dragoste, de sex şi de poveşti. Găteam împreună sau uneori numai el, Cris era un bucătar mai talentat decât mine, se vedea că locuise singur îndeajuns de mult timp încât să se specializeze în diferite feluri de mâncare. Nu mai ţineam neapărat să ieşim în oraş. Louisville-ul forfotea sau dormea undeva la picioarele noastre, noi uitam adesea în ce parte a lumii ne aflam. De cele mai multe ori călătoream prin locurile despre care povesteam – în ţară, acasă sau în India sau în Australia sau în Europa, pe unde Cris fusese să muncească. Uneori ne imaginam călătorii în America de Sud sau doar în alt stat nord-american şi ne vedeam deja în peisajul de acolo.

IV.

Vorbeam aceeaşi limbă şi ne ţineam de mână. Vecinii ne priveau deci ca pe un cuplu. Bill, administratorul, ne înmâna facturile pentru unul dintre noi celuilalt, de parcă eram o familie, fără secrete, cu toată viaţa pusă în comun. Vecinul de la etajul unu, un chilian simpatic ce sosise după mine în pensiune, ne-a întrebat într-o zi dacă avem copii. Ne întâlniserăm la super-market şi veniserăm pe jos, cu pungile de cumpărături, vorbind despre vreme, despre pensiune şi despre familii. El îşi lăsase familia în Chile şi venise să caute de lucru în Louisville, unde avea un văr, o mătuşă şi un unchi.

— Nici măcar nu suntem căsătoriţi, i-am spus râzând.

— Şi asta e o problemă? râse la rândul lui. Eu am trei copii acasă şi m-am căsătorit abia după ce a venit al doilea pe lume.

— Ei, ne mai gândim la asta, mustăci Cris şi mă strânse de braţ. Ăsta era chiar un subiect pe care nu-l discutaserăm, nu făcuserăm planuri de câţi copii am vrea fiecare sau amândoi împreună, nu vorbiserăm niciodată despre familii cu copii. Niciodată după vreuna dintre discuţiile pe care le avusesem cu Cris în primele săptămâni, în perioada în care eram numai amici, şi în care observasem că toţi cei care aveau copii, amici, membri ai familiei lui de acasă sau simple cunoştinţe, erau părinţi de mici monştri care-ţi mănâncă timpul şi nervii. Nu-mi plăcuse perspectiva asta a lui şi nu mai deschisesem niciodată discuţia despre copii. Mie-mi plac copiii, mi-aş fi dorit să am doi copii, dar după vârsta de treizeci şi cinci de ani, când aş putea să mă aşez la casa mea şi aş lăsa-o mai uşor cu călătoriile. Chiar l-am schimbat, m-am gândit. Sau poate că nu eu, ci dragostea. Dar la vremea aceea îmi plăcea să cred că eu.

Doña Consuela, femeia de serviciu a pensiunii, ne zâmbea de câte ori treceam pe lângă ea şi ne spunea „Hallo”, într-o engleză stâlcită. Într-o zi ne-a spus, fericită că înţelege întrebarea noastră, că e din Argentina. Doña Consuela era o doamnă mică de statură, slabă, aş zice chiar costelivă, cu un păr lung până la talie, vopsit în negru. Avea probabil vreo cincizeci de ani. Ce căuta în Louisville, fără să ştie boabă de engleză, nu am reuşit să aflăm de la ea, oricât ne-am chinuit şi eu şi Cris să o întrebăm cu cele câteva cuvinte pe care le ştiam şi care ni se păreau de ajuns pentru a lega o discuţie în spaniolă.

Într-un fel, îmi era milă de ea. Bill ne-a spus mai apoi că era singură şi că locuia într-o cămăruţă de serviciu a pensiunii în care încăpeau un pat şi un scaun, aşa că am hotărât să fac o sacoşă cu hainele pe care nu le mai purtam şi să i-o ofer. Doña Consuela era o imigrantă săracă, iar bunul samaritean din mine, beneficiară de bursă şi fericită în dragoste, simţise impulsul de a da şi celorlalţi din bunăstarea lui. Când am făcut donaţia, micuţa argentiniană m-a privit plină de gratitudine. Mi-a trecut prin cap ideea că parcă ar fi ieşită din telenovelele ce umpleau canalele de televiziune de acasă.

Sărbătorile de iarnă le-am petrecut ca o adevărată mică familie, aflată în primul ei an de convieţuire. Ca să avem loc de brăduţ, am renunţat la filtrul de cafea. Doña Consuela a fost foarte fericită când i l-am oferit şi ne-a urat, cu o plecăciune aproape umilă, Feliz navidad. Cris a venit acasă cu un brăduţ mic, gata împodobit, ca o bijuterie de Crăciun. Îl cumpărase dintr-un magazin specializat de decoraţiuni interioare. În timpul acesta, eu am făcut câte ceva de mâncare, ceva mai festiv decât felurile pe care le pregăteam în ultima vreme acasă. Am desfăcut o sticlă de vin roşu şi am petrecut ajunul Crăciunului ascultând colinde americane interpretate de mari cântăreţi de jazz.

În cameră răsuna vocea lui Louis Armstrong cu „Merry Christmas”, iar eu stăteam în braţele lui Cris, savurând vinul.

— Am să mă întorc, i-am spus şi am fredonat apoi puţin cu Armstrong, încercând să imit tonul lui grav.

— Când? m-a întrebat Cris. Şi înainte să-i răspund m-a sărutat trimiţându-mi un fior până în vârful degetelor de la picioare.

— Cât mai repede, i-am răspuns. Plec la sfârşitul lui februarie şi am să fac tot posibilul să ajung înapoi cât mai repede. Cred că am văzut, pentru moment, destul din lume. Aş putea, eventual, să mă stabilesc şi aici, nu? şi apoi o să putem să călătorim împreună, dacă avem chef, nu?

— Când te întorci, ne căutăm un apartament într-un cartier, propuse Cris. Viaţa în altă parte decât în centrul oraşului era, înainte, de neconceput pentru Cris. Aici, totul era la îndemână. Dar chiriile erau foarte mari. Pe când, în cartierele periferice, la preţul unui studio din centru am fi putut închiria un apartament mai spaţios, cu dormitor, sufragerie şi bucătărie. Doar că nu mai erai aproape de toate barurile şi locurile de distracţie interesante.

Se pare că iubitul meu îşi dorea să se aşeze la casa lui… sau a noastră, iar asta îmi convenea de minune. Eram fericită cu el, ce-mi puteam dori mai mult?