Avatar-ul lui Mihai Giugariu
Mihai Giugariu este un prozator român.
În viaţă. Menţionăm acest detaliu pentru că de multe ori, şi în nu mai puţine
cazuri, nu ştim mare lucru despre contemporanii noştri. Născut la 25 septembrie
1929, la Chişinău, din părinţi români, mama – Valeria Chirițescu şi tatăl – Petre
Giugariu, ofiţer, profesor de muzică, şef de orchestră, după cum găsim nu în
istoria lui Nicolae Manolescu sau Fragmentele critice ale lui Eugen
Simion (cred că în Mircea Iorgulescu ar putea fi ceva, în Scriitori de azi,
dar nu am cartea la îndemână), ci pe un site, pe internet, ca să menţionăm
sursele de informare, cum este la modă astăzi. Copilăria? Contează mult pentru
viitorul oricui, nu ştim ce şi cum, putem improviza dacă ar fi să presupunem
tot ce nu ştim cu certitudine despre oamenii din preajma noastră. Îl găsim apoi
pe viitorul prozator – oare de ce nu a scris şi poezie? – urmând, între 1939 şi
1946, Liceul „N. Filipescu” de la Mânăstirea Dealu. Tocmai bine ca să scape de
urgia unei încorporări şi trimiteri pe front. Uneori un singur an diferenţă
între doi tineri poate să însemne un cu totul alt destin. Ce mai zice sursa
noastră? (Nici în Negoițescu sau Marian Popa nu găsim nimic, iar pe D. Micu şi
N. Rotaru cine să-i mai citească? Eventual ar trebui căutat prin Prima verba
a lui Ulici, aha, da, abia în dicţionarul lui Zaciu, Papahagi, Sasu apare Mihai
Giugaru. Foarte tare, o întreagă aventură să cauţi referinţe biobibliografice
despre autori români. Mai repede găseşti informaţii despre luptătorii din AlQaeda
și Hammas despre ce au învârtit şi sucit fiecare. Urmează deci Liceul Militar,
ca apoi ca apoi să frecventeze şi absolve Facultatea de Drept din cadrul
Universităţii Bucureşti.
Studiile se încheie în 1950. Numai (bine?)
pentru unii, adică de ce să lucreze până în 1955 ca desenator, funcţionar de poştă
un tânăr absolvent de drept? Anii trec, buni sau răi, capitalism sau comunism, „Pentru
rege şi onor”, istoria ia alt curs fără să ne şi întrebe dacă vrem aşa sau
altfel, „Totul pentru front, totul pentru Victorie” şi apoi „URSS, bastion al
păcii e!”, socoteala vine că junele absolvent de drept intră în sistemul
judiciar românesc. Suntem în 1955. În magistratură, zice sursa anonimă, este
angajat ca judecător la diferite tribunale, apoi apare şi în postura de
consultant juridic la Tribunalul Suprem – asta ar presupune un dosar beton
în anii aceia, dar mai ştii, totul e aiurea pe la noi… – judecător la Curtea
Supremă de Control Financiar, mai sunt amintiţi şi câţiva ani de prestaţii în
avocatură. Se menţionează şi un stagiu – sau ce ? – prin care se poate numi că
e diplomat al unei facultăţi de drept comparat (1974). Vine Revoluţia sau Lovitura
de Stat, ce-o fi fost, din 1989, Mihai Giugaru devine magistrat la Curtea
Supremă de Justiţie. Între 1992 şi 1996 apare şi ca vicepreşedinte la Fundaţia
Culturală Română, pentru ca apoi să ştim/aflăm câte ceva doar despre apariţiile
editoriale. Nu puţine, dacă ţinem cont de lentoarea de producţie a scriitorimii
române. Excepţiile de tip Rodica Ojog Braşoveanu, o profesionistă a genului
poliţist care a scris repede, mult şi nu chiar rău, confirmă regula
scriitorului român: puţin şi bun!
Din păcate nu totdeauna iese câte un Craii
de curte veche sau câte o Adela.
Deci. Cărţile unui autor care e contemporanul
nostru. Poate noi nu suntem contemporanii lui, dar asta ar fi altă căciulă. Am
găsit câteva volume ale lui Mihai Giugariu, trei chiar cu autograf. Au trecut
ceva ani. Dacă nu ar exista, aş zice că nu există. Există. Ce facem cu memoria?
Nu ştim. O zi cu soare e la fel ca o zi cu ceaţă. Vreme trece, vreme vine, noi
tot aşteptăm să vină cine, cine?
Deci, am tot lungit pelteaua retorică.
Ce a învârtit sucit nu mai contează –
pentru că suntem în 2014 şi nu mai are nicio relevanţă dacă ai fost victimă a
vreunui sistem politic sau torţionar în acelaşi regim – să vedem aşadar ce
putem spune despre o carte recent apărută. Cu o bibliografie deja impresionantă,
Mihai Giugaru este un necunoscut. Degeaba ar sări în sus criticii literari sau
istoricii literari care se ocupă de contabilizarea şi analiza producţiilor
literaţilor pe termen lung, mediu şi scurt, adevărul din aceşti ultimi ani
acesta este. Televizorul bate literatorul. Bun sau mai puţin bun, genial sau
submediocru, criteriile de apreciere, promovare şi impunerea a unei anume
notorietăţi ţin de alte coordonare decât cele strict literare. Dincolo de
sucelile istoriei, dincoace de simpatiile şi idiosincraziile factorilor de
decizie in interiorul bantustanului cultural.
Asta e.
Debut absolut, o povestire, Săptămâna
are şase zile, în „Luceafărul”, 1966. În volum, Fata şi bătrînul”,
1968, proză scurtă. Apoi urmează, la intervale relativ mici, mai multe romane –
Condotierul (1970), Magdalena (1975), O vacanță atît de lungă
(1978), Mărul lui Paris (1980), Mesagerul (1983), două-trei cărţi
de povestiri – Iubiri rele (1973), Cină cu langustine” (1987).
Dar şi Nepoții lui Anton Pann (1986), eseuri-glose-paranteze epice pe
spaţii mici. În 1990 apare romanul Destine, la Editura Cartea
Românească, reeditat în 2003 la Editura Vremea şi distins cu Premiul pentru Proză
al Academiei Române.
Mai apar în noul mileniu: Barcă
pentru paradis (2005, Compania), Văzut de sus (2008), Spre seară
şi Călăuza, tustrele ultime romane la aceeaşi bună gazdă editorială,
Editura Vremea.
Mai sunt şi niscaiva traduceri din
franceză şi două volume de documente comentate legate de Procesul Noica-Pillat şi
cel al lui Lucrețiu Pătrăşcanu.
Şi, Finis coronat opus, Mihai
Giugariu mai scoate un roman. În 2013. Cu un titlu simandicos-abscons, ca un
film de Antonioni sau Frații Taviani. Avatar (Editura Vremea, 2013,
Colecţia Autori Români, de parcă ar avea vreo importanţă dacă eşti autor român
sau străin, dar mai ştii…?) este o construcţie solidă, ni se spune pe coperta
IV, menită să înfrunte veacurile, neţinând seama de gusturile şi modele
momentului, ci concentrându-se asupra esenţelor, asupra a ceea ce defineşte
condiţia umană; şi asta sună bine, dar o fi oare şi adevărat? Sau posibil? Cine
naiba înfruntă veacurile? Deşertăciunea şi goana după vânt a Ecleziastului?
Speranţa şi iluzia în lumi ce nu există, sau ce anume? Literatura nu răspunde
la astfel de întrebări. Putem spune, cu îndoielile de rigoare, dacă o carte e
bună sau mai puţin. Cărţile, ca şi autorii, au destinul lor. Uneori mai bun,
alteori deloc. De ce am făcut acest lung ocol ca să ajungem acolo de unde voiam
să plecăm? Avatar chiar este un roman bine alcătuit, bine închegat în
misterele pe care le tot aglutinează, bine scris şi elegant condus. Personajele
sunt bine conturate, dincolo de haloul evenimenţial care sfâşie timpul,
cronologia, spaţiul fluid. Suntem undeva fără să ştim bine unde şi când, ne
regăsim în vis sau realitate, aproape că nici nu contează. Clement, Cassian,
Cristofor, mulţi cai, calul Vida şi fel de fel de echipaje hipice, mănăstiri şi
oraşe fictive, răzvrătiţi, femei şi ducaţi, apare şi un broker, (?!?) budane,
avem şi apotecă, spiţer, cotigă, instrumentar narativ de epocă, pentru a da
culoare, şi aceasta există; la pagina 105 găsim un rezumat şi o explicaţie
pentru ce va veni, cu Clemansa şi Clement, iar pentru a valida faptele (pag. 136)
ca exerciţiu de comentariu autoreferenţial. Dar nu întâmplările construiesc
aceste roman, ci spaţiile dintre ele. Multă tensiune ce se acumulează pe
fragmente epice. Ficţiunea bate o realitate extrem de atent conturată, fraza e
elegantă şi contribuie la rafinamentul atmosferei. Între Deşertul tătarilor
şi lumea care se tot dezagregă din romanele lui Kusniewicz, între Moartea la
Veneţia a lui Thomas Mann şi Străinul lui Camus, ne (re)găsim în Avatar-ul
lui Mihai Giugariu într-un topos traversat de neliniştile istoriei. Mari şi
mici. Atunci când istoria mare se răsuceşte în jurul ei înşişi, istoria mică îşi
face de cap. O mişcare browniană a personajelor e mereu prezentă, clipă de
clipă. Un du-te vino înainte şi înapoi, fără să ajungem nicăieri. Fără mari
cataclisme, viaţa de zi cu zi, de ieri şi de azi, pitită între întâmplări care
produc sau nu efecte. Nici nu contează dacă moare cineva sau un bărbat şi o
femeie se iubesc. De aici un sentiment straniu al romanului, un anume mister
care ni se transmite. Cine suntem? De ce?
Nu sunt critic literar, doar un simplu
prozator care, din când în când, mai citeşte cărţile confraţilor. Cred că
autorului i-a ieşit o carte foarte specială. Care ar merita atenţia atât a
publicului larg, cât şi a criticii specializate. De aici sentimentul că Mihai
Giugariu a dat prin Avatar-ul său
cel mai bun roman de până acum. Atât.
Bedros Horasangian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu