miercuri, 23 decembrie 2009

EdituraVremea.ro in haine noi!

Editura Vremea si-a relansat site-ul, ocazie cu care aveti o reducere de 10% pentru toate cartile comandate online.
Va invitam sa ne vizitati la www.edituravremea.ro!

marți, 22 decembrie 2009

vineri, 18 decembrie 2009

DOUĂZECI DE ANI DE LA REVOLUŢIA DIN 1989

Libertatea noastră împlineşte zilele acestea 20 de ani. Mulţi dintre noi am uitat cum am trăit înainte de 1989. Ni s-a şters din memorie ce s-a petrecut în zilele acelea de decembrie. Mulţi nici n-au avut ce să uite, pentru că în vremea aceea erau copii sau, poate, nici nu se născuseră. Pentru ei, Revoluţia e la fel de îndepărtată ca istoria antică.

Pentru toţi aceştia, reproducem mai jos un articol apărut acum câţiva ani pe Liternet.

O AMINTIRE DE CRĂCIUN

A fost Crăciunul cel mai sărbătoresc şi mai important din viaţa mea. Dacă ar trebui să aleg cea mai mare sărbătoare pe care am trăit‑o, aş alege două: acest Crăciun... şi probabil reveionul anului 2000. Pentru că la acel reveion magic am visat încă de când eram copil. Mă întrebam mereu dacă voi trăi destul de mult ca să apuc schimbarea mileniului. Dar asta e altă poveste.

Să ne întoarcem la acel Crăciun.

Dacă stăm să ne gândim bine, săptămâna dinaintea acelui Crăciun a început urât. O vreme nefirească, prea caldă, ca de martie. O apăsare nefirească, mai grea ca oricând.

Luni au început şoaptele. Toată lumea asculta posturile interzise. Unii aveau rude sau prieteni la Timişoara. Toţi şopteam. Atât.

Marţi am fost adunaţi la şedinţe de partid deschise. Oare cine-şi mai aminteşte şedinţele de partid deschis‑obligatorii? Politrucii de serviciu, cu mutre prelungi şi cu expresii sibilinice, ne‑au adresat ameninţări cât se poate de clare, diseminate printre informaţii cât se poate de voalate. Dacă n‑am fi ştiut ce se întâmplă, n‑am fi înţeles nimic. Dar ştiam. Totuşi, sufletele noastre erau lipsite de speranţă. Prea mulţi ani grei ca plumbul striviseră orice mugure de nădejde. Toţi tăceam. Atât.

Miercuri m‑am dus la o prietenă să‑i spun la mulţi ani de ziua ei. Eram împreună cu altă prietenă. Între prieteni, vorbeam. La Timişoara mureau oameni pe străzi. Clocotul din capul meu a dat o clipă pe dinafară şi am spus: Uite, eu fac acum o placardă cu Jos Ceauşescu şi ies cu ea pe stradă. Veniţi cu mine? Una dintre prietene a tăcut. Cealaltă a zis: Să iasă cei care n‑au copii. Eu am un băiat. Trebuie să trăiesc. Am răbufnit: Pentru voi, ăştia care nu vreţi să ieşiţi în stradă pentru că aveţi copii, o să iasă şi o să moară copiii voştri. Dar de fapt nu credeam că va fi aşa. Am fost un bun profet, fără să ştiu. Seara, la televizor au apărut Ceauşescu şi femeia lui. Şi Dincă. Cel poreclit „Te leagă”. Cei doi stăteau acolo, în faţa noastră, ca un memento mori. Funebri. Ţepeni. Erau deja morţi. Dar nici ei, nici noi nu ştiam. M‑am uitat la ei cu luare‑aminte şi am simţit că mă scufund într‑un întuneric fără sfârşit. Nu mi‑a trecut prin cap că nicicând întunericul nu e mai profund decât înaintea zorilor. Poporul care a născocit acest dicton nu şi‑a pierdut niciodată ultima speranţă. Eu mi‑o pierdusem.

Joi, dis‑de‑dimineaţă, am plecat să fac de gardă la şcoală. Aşa ne anunţaseră la ultima şedinţă de partid deschisă, că trebuie să fim vigilenţi şi să păzim bunurile poporului. La bunul poporului nu mergea încălzirea şi nu aveam curent electric la priză. Din fericire, telefonul funcţiona. Clănţăneam de frig, împreună cu o colegă, şi şopteam. Puţin după ora zece, a telefonat bărbatul meu. Era acasă, bolnav. E un om tare, dar atunci plângea. Mi‑a spus: A apărut la televizor Ceauşescu, la miting, vorbea, s‑a auzit deodată o pocnitură şi emisiunea s‑a întrerupt. Au mai dat doar câteva cadre cu mulţimea, dar am impresia că erau înregistrări.

Era 21 decembrie. Când zaci demult în fundul mormântului şi cineva îţi dă a înţelege că s‑ar putea să scapi, nu crezi. E omenesc. Am rămas acolo, în şcoala goală şi glacială, ciulind urechile şi tresărind nervos la fiecare foşnet. De departe, din oraş, se auzea un zgomot stins, greu de interpretat. A telefonat directorul, un om cumsecade: Deseară, când te duci acasă, să n‑o iei prin centru. De ce? Uite‑aşa, s‑o iei pe ocolite. Ştia că am venit cu maşina. Dacia naţională. A telefonat din nou bărbatul meu: Deseară, când vii acasă, să o duci întâi pe colega ta acasă. Bine. Locuia în Pantelimon. Am dus‑o acasă. Drumul de întoarcere m-a catapultat în viaţa următoare. Dinspre centru spre periferie veneau în marş grupuri de muncitori, scandând: Jos Ceauşescu, Jos Ceauşescu. M‑a lovit un soi de nebunie şi am ieşit jumătate prin geamul maşinii, cu mâna înfiptă în claxon şi zbierând: Bravo, băieţi, jos cu el! Oamenii mi-au strigat: Vino cu noi, vino cu noi! Dar nu i‑am ascultat, m‑am dus acasă, mi‑am luat jumătatea şi am pornit pe străzi. Am luat‑o din Piaţa Romană în jos pe bulevard, prin oraşul transformat în câmp de război, printre TAB‑uri şi cordoane de soldaţi cu feţe inexpresive şi cu armele pregătite. De la Scala încolo, ne‑au oprit, nu mai era voie. Vuietul Pieţei Universităţii se auzea distinct, chemător. Am ocolit prin spate, ne‑am furişat prin străduţe, ne‑am căţărat pe postamentul din spatele Teatrului Naţional şi am ajuns în piaţă. Atunci a început Crăciunul. Noi, toţi cei din piaţă eram Iisuşi şi Maici sfinte şi crai de la răsărit, şi păstori, şi oiţe, iar deasupra pieţei sclipea ca o stea libertatea. Pe zidurile Universităţii strălucea inscripţia Jos cizmarul, jos analfabeta, condamnare la fel de irevocabilă ca şi Mane, Thekel, Phares. Am scăpat cu viaţă de‑acolo. Am avut noroc. Mult mai mult decât alţii. După aceea, am avut bun‑simţ. Tot mult mai mult decât alţii, care au petrecut revoluţia ascunşi sub pat şi acum au carnet de revoluţionar. Noi nu avem. Avem altceva, mult mai preţios.

Am ajuns acasă mult după miezul nopţii, împreună cu doi prieteni pe care i‑am luat pe drum. N‑am dormit. Au plecat când s‑a luminat de ziuă. Am aţipit iepureşte. Peste câteva ceasuri, prietenii s‑au întors: Gata. S‑a terminat. Ceauşescu a fugit cu elicopterul de pe Comitetul Central, steaua roşie a fost dată jos de pe clădire. S‑a terminat. Am pornit pe străzi. Strălucea un soare cald de primăvară, nu mai era Crăciun, era Paştele. Jumătate din locuitorii Bucureştilor erau pe străzile din centru, sărbătorindu‑şi învierea. Ca orice miracol, n‑a durat. După prânz, a apărut pe micile ecrane eşalonul 2. Autointitulat Frontul Salvării Naţionale. O voce, obişnuită să dea comenzi şi să ţină discursuri, ne‑a informat că „ei numai au trădat idealurile comunismului”. Spre seară, scenariul s‑a dezlănţuit: muniţie de război, morţi, palatul regal incendiat, biblioteca universitară la fel. Mă uitam la palat şi boceam după tablourile de preţ, rămase moştenire de la „exploatatori”. Mai există zâne. Am aflat mai târziu că o doamnă care lucra la muzeu le‑a desprins de pe pereţi şi le‑a pus la adăpost.

Sâmbătă s‑a făcut iarnă. Din cerul mohorât au început să curgă fulgi. În metrou, difuzoarele chemau populaţia la o nouă manifestaţie împotriva comunismului. Eşalonul 2 a scos‑o din mânecă pe Doina Cornea, simbolul disidenţei anticomuniste, şi a păcălit‑o să apară la televizor şi să îndemne oamenii să nu mai facă nici o manifestaţie: să lase noile „autorităţi” să lucreze. Ele lucrau. Teroriştii „trăgeau din toate poziţiile”. Pe stradă nu era nici ţipenie. Gloanţele zburau, mai dese decât fulgii. Stăteam lipiţi de televizor. Ştirile contradictorii fulgerau pe ecran. Armata e cu noi. Ceauşescu a fost prins. N‑a fost prins. A fost văzut. Nu era el. Teroriştii omoară din umbră. Patru terorişti au fost prinşi şi ucişi. Nu erau terorişti, erau soldaţi. Armata e cu noi. Armata trage‑n noi. Veniţi să salvaţi Televiziunea. Veniţi să muriţi la Televiziune.

Duminică, iarna şi‑a intrat de‑a binelea în drepturi. În cartier se trăgea. N‑am putut ieşi să luăm pâine. Poate că nici nu se mai făcuse pâine, oricum. Am dat iama în congelator, la ultimele provizii, şi am încropit o salată cu maioneză. Pe care am mâncat‑o cu mămăligă. Era Ajunul Crăciunului. N‑aveam brad. Afară, snopi de gloanţe desenau podoabe de Crăciun pe cerul nopţii. Pe micul ecran, un spectacol de circ tragic. Am petrecut noaptea sfântă în faţa televizorului. La fel şi prima zi de Crăciun. Ceauşescu a fost judecat. Ceauşescu a fost executat. Peste o oră vom difuza caseta. Peste încă o oră vom difuza caseta. Peste mai multe ore vom difuza caseta. Mâine vom difuza caseta. Nu există caseta. Uite caseta.

Crăciunul libertăţii noastre a fost, în sfârşit, mânjit de sângele înveninat al cizmarului fanfaron. Şi al ciracei lui analfabete.

Din cer ningea cu daruri de iarnă, fulgi.

Viaţa se anunţa plină de promisiuni stropite cu picuri mărunţi de sânge nevinovat şi vinovat.

Un tovarăş şiret avea să ne mintă că o să cunoaştem democraţia peste 20 de ani.

Prietenii lui aveau să ne mintă cu mâncare şi bani.

Mulţi dintre noi aveau să‑şi vândă viitorul pe un pui ieftin şi o lozincă şi mai ieftină.

A fost cel mai important şi mai sărbătoresc Crăciun din viaţa mea.


Silvia Colfescu

miercuri, 16 decembrie 2009

marți, 15 decembrie 2009

Interviu cu Andreea Răsuceanu si imagini de la lansarea cartii "Cele două Mântulese"


Dragă Andreea Răsuceanu, cum ţi-a venit ideea scrierii acestei cărţi?

Cartea s-a născut dintr-o curiozitate care s-a ivit cu siguranţă în mintea fiecărui cititor al nuvelei Pe strada Mântuleasa. Şi anume: cine era cu adevărat Mântuleasa? De ce în nuvela lui Eliade e un personaj masculin? Care e etimologia numelui? Mi se pare semnificativ că de data aceasta datele ficţionale au dus la o cercetare de tip istoric, şi nu faptele istorice au fost valorificate literar, cum se întâmplă îndeobşte.


Cine eşti tu? Pasiunea pentru Bucureştii vechi are vreo legătură cu locul unde ai copilărit, lecturile tale, cu anumite momente din viaţa ta?

Cred că întrebarea nu se referă atât la curriculum-ul meu, cât la biografia mea şi la calitatea mea de locuitor al Bucureştilor. Sunt un om pasionat de istoria oraşului în care trăieşte, profund nefericit din pricina lipsei de iniţiativă a celor care ar avea puterea să facă ceva în privinţa punerii în valoare a istoriei şi, implicit, a identităţii Bucureştilor: e important ca oamenii să ştie povestea locurilor în care trăiesc, e un pas esenţial în procesul de autocunoaştere, în raport cu spaţiul care îi defineşte. Sunt bucureşteancă, şi părinţii mei la fel, am copilărit jumătate într-un cartier din Baltă Albă, sufocat de verdeaţă, într-un bloc comunist pe care acea nostalgie a paradisului copilăriei reuşeşte să-l transfigureze suficient cât să devină un palat de marmură albă, jumătate într-o mahala din afara Bucureştiului, deci fără prea mare legătură cu oraşul vechi. Dar îndelungile plimbări cu bunicii mei prin măruntaiele oraşului, începând cu Cişmigiul şi cinematografele din zona lui, terminând cu străduţele din jurul Foişorului de Foc, unde locuiau, într-o casă labirintică, nişte rude îndepărtate, cu siguranţă şi-au pus amprenta asupra imaginarului meu. Nu a existat un moment în care m-am hotărât să citesc şi să scriu despre Bucureşti, a fost un proces de durată, ca orice îndrăgostire, imperceptibil la început, obsesiv după.


Povesteşte-ne un moment special din timpul cercetării tale, care înţeleg că a durat doi ani.

Au fost multe momente speciale, pe parcursul cercetării... Cele mai spectaculoase se leagă de descoperirea manuscriselor de la Arhive, de febra care a însoţit întregul proces de căutare. Un moment însmenat a fost când am descoperit că pivniţa cu semne din nuvela lui Eliade, aflată pe locul şcolii Mântuleasa, chiar existase, prilej de nemulţumire pentru proprietara care nu-şi putea ridica fundaţia casei din pricina adâncimii acesteia... Sau când am descoperit documentul semnat de cele două Mântulese, cu propriile lor inele cu peceţi.


Ai ştiut de la început că vrei sa scrii o carte sau ideea a venit ulterior?

N-am ştiut nici măcar că mă voi adânci atât de tare în această cercetare de tip istoric, adică nu am îndrăznit să sper că voi găsi atâtea lucruri legate de evoluţia străzii şi a locuitorilor ei. Nu m-am gândit că va deveni o carte, şi oricum nu în această formă, ci în paralel cu studiul despre harta semnelor eliadeşti, care înseamnă o mare parte din lucrarea mea de doctorat. Ideea de a publica studiul separat mi-a venit într-o seară, într-o cafenea de pe lângă strada Batiştei, în vreme ce stăteam de vorbă cu o bună prietenă.

Cine e, de fapt, această Mântuleasă, şi ce a făcut ea atât de important încât să rămână în istorie?

Păi depinde la care din cele două Mântulese vă referiţi... Stanca, soţia lui Mantu cupeţul, sau Maria, sora sa, de numele amândurora se leagă strada Mântuleasa, ca şi biserica. Totuşi, fiind vorba despre pământurile de dotă ale Stancăi (cele pe care s-a ridicat biserica), cred că numele străzii şi al zonei se leagă în primul rând de ea. Aceste două femei au reuşit, în tulburat miez de secol XVIII, să ridice „din temelie”, cum îl asigură ele pe cititorul pisaniei, această biserică pe care toţi bucureştenii ar trebui să meargă să o vadă, ea fiind singura martoră a trecerii a trei veacuri pe strada Mântuleasa...


Cum te-ai „simţit” în perioada aceea? Ţi-ar fi plăcut să trăieşti pe atunci? Pentru ce obiect anume ai invidia-o pe Mântuleasa?

Cred că toţi cercetătorii se îndrăgostesc de perioada pe care o studiază. Pentru mine a fost o surpriză, nu mă gândisem că mă voi opri cu cea mai mare plăcere asupra secolului al XVIII-lea. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în acel Bucureşti, chiar cu neajunsurile lui. Mi-aş fi dorit să trăiesc în casa Mântulesei, aşa cum trebuie să fi fost, pierdută în adâncul livezilor şi grădinilor care acopereau bună parte din Bucureşti, aşa cum se poate vedea din planurile oraşului, până spre sfârşitul secolului al XIX-lea. De invidiat, cu siguranţă aş fi invidiat-o pentru „tremurătoare”, bijuteriile ce amintesc de farmecul Orientului şi, mai departe, de cel al Bizanţului.


Cum ţi-ai dori să-ţi fie receptată cartea? Ca o carte ştiinţifică, un studiu interdisciplinar, un eseu ce jonglează pe graniţa dintre ficţiune şi nonficţiune?

Nu am scris cartea cu o reţetă în minte. A fost o eliberare de limbajul mai degra strict pe care îl cere redactarea unei teze de doctorat. Cred că am încercat să scriu o carte în care să se poată „trăi”, să existe acea atmosferă în care cititorul să poată evada pe parcursul lecturii. De aceea există şi un dosar de imagini, menit să asigure suportul vizual al informaţiilor din carte: fotografii de epocă, planuri ale oraşului, imagini cu frânturi din fresca bisericii, cu documente etc. Mi-am dorit ca acela care va cumpăra cartea mea să-şi poată reconstitui mental propria istorie a străzii Mântuleasa: pentru că, aşa cum spunea Mircea Eliade, istoria „reală” a unui loc nu este cea propriu-zisă, bazată pe sursele documentare, ci cea mitică – sper că cititorul cărţii mele va integra mitologiei lui personale acest colţ bucureştean, cu poveştile lui.

luni, 14 decembrie 2009

„Geografie mitica bucureşteana: Cartierul Mantuleasa”

Vineri, 4 decembrie, a avut loc prezentarea proiectului "Geografie mitica bucureşteana: Cartierul Mantuleasa" realizat in parteneriat de Primaria Sectorului 2 si Fundatia Pro Patrimonium.

La eveniment au luat parte primarul Neculai Onţanu, Theodor Paleologu, ministrul Culturii şi Cultelor, Maria Berza, vicepreşedinte al Fundaţiei Pro Patrimonio, prof. univ. dr. Sorin Alexandrescu, istoricul literar Geo Şerban, arhitecţii Bogdan Pârvanu şi Gheorghe Pătraşcu, drd. Adriana Scripcaru şi drd. Andreea Răsuceanu, autoarea cartii "Cele doua Mantulese", aparuta de curand la editura Vremea.

Mai multe detalii si fotografii de la eveniment gasiti pe site-ul Primariei Sectorului 2.

n

"Bucurestiul in pagini si imagini sonore", asta-seara cu Andreea Rasuceanu

Nu ratati emisiunea "Bucurestiul in pagini si imagini sonore" din aceasta seara, de la ora 21.30, la Radio Romania Cultural. Emisiunea este prezentata de doamna Relus Muresan, iar invitata dansei, Andreea Rasuceanu va vorbi despre strada Mantuleasa, despre monumentele istorice, despre Mircea Eliade, dar si despre felul in care arata astazi zona.

luni, 7 decembrie 2009

Blogul „Cele doua Mantulese”

De astazi, cartea „Cele doua Mantulese” de Andreea Rasuceanu are blog - celedouamantulese.blogspot.com.

Aici veti gasi date despre autoare si carte, fotografii de la lansare, dar si mai multe informatii despre proiectul „Strada Mantuleasa”. Tot aici puteti citi fragmente din carte si recenzii facute volumului.

Va invitam sa cititi blogul, dar mai ales cartea „Cele doua Mantulese”, aparuta de curand la editura Vremea.

Documentar despre grupul de rezistenta anticomunista de la Nucşoara, la ICR

Luni, 7 decembrie 2009, de la ora 18.00, la Institutul Cultural Roman (Aleea Alexandru 38) va fi proiectat documentarul Partizanii libertatii (2009), produs de Televiziunea Romana in colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania (IICCR).

Filmul reconstituie viata, lupta si moartea ultimilor partizani din Grupul de rezistenta anticomunista de la Nucsoara.

Proiectia va fi urmata de o o dezbatere la care vor participa realizatoarea Lucia Hossu Longin, Stejarel Olaru (narator) si Sorin Chivulescu (regie si imagine), Silvia Colfescu, director al Editurii Vremea si Ioana-Raluca Voicu Arnautoiu, violonista, conferentiar universitar doctor la Universitatea Nationala de Muzica din Bucuresti, fiica nascuta in munti a Mariei Plop si a lui Toma Arnautoiu, arestata odata cu mama ei si impartasind de la varsta de doi ani conditia de detinut politic.

Partizanii libertatii (48 min, producator: Alexandru Munteanu) face parte din seria de documentare „Reconstituiri“ a TVR si IICCR.

Accesul publicului este liber.

joi, 3 decembrie 2009

Lansare de carte - "Tie, mie, noua..." de Nana




Astazi, 3 decembrie 2009, a avut loc lansarea cartii "Tie, mie, noua..." de Nana la Libraria Mihail Sadoveanu, in prezenta autoarei, a actritei Ruxandra Sireteanu si a Silviei Colfescu, directorul editurii Vremea.
Actrita Ruxandra Sireteanu a recitat cateva din poeziile in volumul lansat astazi, iar evenimentul s-a incheiat cu o sesiune de autografe.

miercuri, 2 decembrie 2009

Editura Vremea a primit Trofeul Gaudeamus



In cadrul festivitatilor de inchidere a targului de carte Gaudeamus, Editura Vremea a primit Trofeul GAUDEAMUS la categoria „edituri care au publicat mai putin de 50 de titluri in anul 2008”, premiu acordat prin votul publicului.

Multumim organizatorilor targului, cititorilor nostri si tuturor celor care ne-au vizitat la Gaudeamus!