marți, 21 decembrie 2010

Lansare de carte - "Jurnalul celebrei Smaranda Brăescu", de Ana-Maria Sireteanu şi Tudor Sireteanu



Editura Vremea, A.R.C.V.I.P.P. şi Librăria Mihail Sadoveanu

vă invită, miercuri, 22 decembrie, ora 1300, la lansarea cărţii

JURNALUL CELEBREI SMARANDA BRĂESCU

de

Ana-Maria Sireteanu şi Tudor Sireteanu

Vor vorbi :

Silvia Colfescu, Director Editura Vremea

Ana-Maria Sireteanu, Preşedinte A.R.C.V.I.P.P

G-ral (r) Iosif Rus, Asociaţia Română pentru Propaganda şi Istoria Aeronauticii ARPIA

Col. (r) Gheorghe Iancu, Preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Paraşutiştilor Români

Col. dr. Mircea Tănase, redactor-şef al revistei Gândirea militară românească

Un reprezentant de la Batalionul 498 Paraşutişti -Bacău Smaranda Brăescu

Petru Herescu, student, fost elev al Şcolii Gimnaziale Smaranda Brăescu din Hănţeşti, comuna Buciumeni

Vor citi pagini din Jurnalul celebrei Smarandei Brăescu:

actriţa Anda Caropol

jurnalista TVR - Raluca Guslicov

Sunt invitaţi reprezentanţi ai ambasadelor SUA, Finlanda şi de la Institutul Cultural Italian.

Evenimentul are loc la Librăria Mihail Sadoveanu din Bucureşti, B-dul Magheru nr. 6-8, Sector 1,Bucureşti

Sponsor Red Bull România


sâmbătă, 18 decembrie 2010

"Cutia muzicala", de Alexandru Paduraru

Cea mai recenta aparitie in colectia Autori romani a editurii Vremea este romanul Cutia muzicala de Alexandru Paduraru.

In prima parte a volumului Cutia muzicala, cititorii pasionati de epoca interbelica vor avea ocazia sa ghiceasca personalitatile ce se ascund in spatele personajelor create de Alexandru Paduraru, aceste pagini reprezentind, in acelasi timp, si o incursiune in lumea literara din perioada cumunista. Textul nu se vrea a fi unul documentar, fictiunea avind un rol important.

In cea de-a doua parte a cartii sunt povestite intimplari din experienta jurnalistica a autorului impletite cu amintiri din mediul cultural post-decembrist sau din anii formarii sale ca scriitor.

joi, 16 decembrie 2010

"Jurnalul celebrei Smaranda Braescu", de Ana Maria Sireteanu si Tudor Sireteanu

Ana Maria Sireteanu si Tudor Sireteanu, stranepoti ai Smarandei Braescu, publica la editura Vremea jurnalele acesteia din 1935 si 1939-1940, alaturi de nenumarate fotografii si documente din arhiva familiei.

Volumul mai cuprinde o introducere semnata de autori si un tabel cronologic al celebrei parasutiste, ambele urmate de abstracte in limba engleza, un capitol de aprecieri la adresa membrei Escadrilei albe si o bibliografie si numeroase note si comentarii despre personalitati din aviatie,din viata social- politica sau diplomatie in perioada interbelica, referiri la locuri din Romania si Europa vizitate de campioana, sau evenimente deosebite in care a fost implicata, precum si date despre aerodromuri, fabrici si tipuri de avioane.

Smaranda Braescu a fost prima parasutista romanca cu brevet international obtinut in iulie 1928 in Germania. In 1931obtine recordul mondial feminin la salt cu parasuta, iar in 1932, recordul mondial absolut, la Sacramento, in SUA. Este prima aviatoare straina brevetata ca pilot pe celebrul aeroport Roosevelt Field, dupa absolvirea cursurilor unor faimoase scoli de pilotaj americane.


Nadia Marcu Pandrea - Premiul concursului Cartea de Istorie, Ediţia I, 2010, la secţiunea "Memoria vie"



Doamna Nadia Marcu Pandrea a obţinut premiul secţiunii "Memoria vie " a concursului Cartea de Istorie, Ediţia I, 2010 pentru strădania cu care a pus în circuitul public opera tatălui ei, Petre Pandrea, strădanie concretizată în Trilogia Brâncuşi: "Brâncuşi. Amintiri şi exegeze", "Brâncuşi. Pravila de la Craiova” şi "Brâncuşi. Amicii şi inamicii”, apărute la Editura Vremea.
Festivitatea de premiere a avut loc ieri, în cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României.

Memoria vie
Publicarea cărţii de istorie ne aduce, în primul rând, satisfacţia împlinirii unei datorii faţă de propria noastră identitate. De prea multă vreme istoria e văzută prin prisma oportunităţii politice. Astfel încât, funcţie de necesităţile politicului, părţi însemnate ale istoriei sunt ocultate, falsificând, în cele din urmă, acea identitate a unui popor care se alcătuieşte sub înrâurirea tuturor circumstanţelor prin care acesta trece de-a lungul timpului. Desigur, s-ar putea spune că evaluarea istoriei din punctul de vedere al intereselor momentului este o constantă a societăţii omeneşti. Dar profunzimea acestui fenomen diferă de la o epocă la alta. "Ministerul adevărului" a funcţionat cu mai mult randament decât oricând în ultima jumătate a secolului XX, lăsând perioadei următoare grija de a dezgropa faptele, ideile şi documentele trecutului apropiat, pentru a recompune imaginea adevărului istoric.
Vremea îşi îndeplineşte, în limitele posibilităţilor ei, această datorie. Publicăm două colecţii de istorie: FID – Fapte, Idei, Documente, în care apar documente, studii, eseuri, memorii, şi Planeta Bucureşti, dedicată istoriei Bucureştilor şi bucureştenilor.
Alegerea acestor direcţii de publicare este deliberată. Editorii sunt conştienţi că satisfacţiile materiale nu răsplătesc prea des o editură care publică lucrări de istorie. Apariţia acestor cărţi, contribuţia lor la restituirea adevărului şi interesul pe care-l trezesc ele reprezintă principalul izvor de bucurie pe care ni-l aduce munca noastră.
Silvia Colfescu, director Editura Vremea


luni, 13 decembrie 2010

Imagini de la lansarea cartilor "Scoala Nationala de Poduri si Sosele. 125 de ani" si "Emil Prager - un model" de Nicolae St. Noica



Lansarea albumelor "Scoala Nationala de Poduri si Sosele. 125 de ani" si "Emil Prager - un model" de Nicolae St. Noica a avut loc joi, 9 decembrie, in cadrul Bancii Nationale a Romaniei.

Au luat cuvântul: acad. Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, acad. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, prof. Johann Neuner, rectorul Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti, prof. ing. Iacint Manoliu, Silvia Colfescu, prof. ing. Nicolae Noica.



vineri, 10 decembrie 2010

"...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul", de Oliviu Craznic - Cel mai bun roman la Concursul Naţional de Literatură Visul 2010


Romanul "...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul", de Oliviu Craznic a obţinut Premiul I pentru Cel mai bun roman la Concursul Naţional de Literatură Visul 2010 şi s-a situat pe primul loc în Topul cititorilor Agenţiei de carte - Secţiunea proză românească, vara 2010.

Roman gothic bazat pe cronici medievale. Vampirism... dragoste... moarte... şi ceva mai Rău.

Întunericul coboară peste tânărul nobil Arthur de Seragens şi peste ceilalţi invitaţi la nunta frumoase marchize Josephine, când urmele stranii găsite lângă mormintele deschise se dovedesc a fi lăsate de cineva din castel... Doar că lucrurile nu sunt atât de simple. Şi în momentul în care cei mai puternici dintre supravieţuitori încheie un pact periculos pentru a descoperi agresorul, lucrurile o iau razna, căci în lumina fumegândă a torţelor, Arthur, încercând disperat să îşi salveze iubita, pe superba Adrianna de Valois, face o descoperire cutremurătoare: în Castelul Ultimelor Turnuri şi pentru cei blestemaţi sau îndrăgostiţi, dimineaţa nu vine niciodată....

"…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul este un adevărat roman gothic, un text executat cu măiestrie, respectând la sânge (!) normele genului, este rezultatul unei intense munci de documentare şi-a unei foarte bune cunoaşteri a temei… Poveste trepidantă, cu multe întorsături de situaţie, cu fiori, cu fantome, vârcolaci, incubi, cu tot ce trebuie şi acolo unde trebuie… Şi ca şi când nu ar fi fost de ajuns, autorul alege să ne ofere o Postfaţă extinsă pe vreo sută de pagini, un adevărat tratat de mistică şi supranatural, în care elementele romanului sunt disecate, prezentate în amănunt, cu influenţe şi surse de inspiraţie, cu argumente solide şi, cel mai important, cu har."
Mircea Pricajan, "Momentul Walpole în literatura română", Revista Familia, nr. 7-8/2010.

"Ca nume propuse pentru viitor, Clubul de Proză l-a avut invitat pe Oliviu Crâznic, al cărui roman aduce un omagiu goticului american şi englez, adăugând însă uşoare modernizări, prin răsturnările de situaţie. Apreciat de către Horia Tabacu drept «un manuscris care te fură»."
Luceafărul de dimineaţă, nr. 43/2010.

"El autor Oliviu Craznic de Rumania, publicó en el año 2010 una novela de vampiros que ganó el Premio Nacional de Literatura Visul (El Sueño). La novela se titula (…Y al final la pesadilla sobrevivió). La novela, narrada en un escenario histórico, cuenta la historia del noble Arthur de Seragens, que asiste a una boda en un castillo en el que se ve atrapado en una red de locura y crímenes, a medida que los invitados mueren a su alrededor, asesinados por un enemigo inhumano."
Wikipedia, Vampiros en la literatura (Spanish Version)


miercuri, 24 noiembrie 2010

Editura Vremea la Gaudeamus 2010



Imagini de la lansarea noutatilor din Colectia Autori Romani

Volumele "Calatorie spre Louisville", de Fabiola Stoi, "Poveste cu o fata", de George C. Dumitru si "Hronicul Racului", de Luca Dumitrescu au fost prezentate de Silvia Colfescu, directorul editurii Vremea.
Doina Rusti i-a incitat pe cititori sa citeasca romanul "Numaratoare inversa", de Madeleine Davidsohn.



Imagini de la lansarea noutatilor din Colectia Planeta Bucuresti

Volumele "Arhitectura Bucurestilor incotro?", de Dinu C. Giurescu, "Scoala Nationala de Poduri si Sosele" si "Emil Prager, un model", de Nicolae St. Noica au fost prezentate de Acad. Dinu C. Giurescu, arh. Dan C. Ionescu si Silvia Colfescu.

Imagini de la lansarea cartilor "Brancusi. Amicii si inamicii", de Petre Pandrea si "Aurel Sergiu Marinescu", de Alexandru Tomescu

Volumele, aparute in colectia FID - Fapte, Idei, Documente, au fost prezentate de Nadia Marcu-Pandrea si Stefan Dimitriu, respectiv de Doina Jela si Silvia Colfescu.
Evenimentul a avut loc vineri, 19 noiembrie, in cadrul Targului de Carte Gaudeamus 2010.

luni, 15 noiembrie 2010

Lansări de carte la târgul Gaudeamus 2010

Vă invităm la evenimentele organizate la Târgul de Carte Gaudeamus ce se desfăşoară între 18 şi 22 noiembrie, la Romexpo!

Vineri, 19 noiembrie 2010, ora 14.00, stand Dacia
Ultimele apariţii în Colecţia FID – Fapte, Idei, Documente
Personalităţi ale culturii exilului românesc - Aurel Sergiu Marinescu, de Alexandru Tomescu
Brâncuşi. Amicii şi inamicii, de Petre Pandrea

Invitaţi: Doina Jela, Nadia Marcu-Pandrea, Ştefan Dimitriu, Silvia Colfescu

Sâmbătă, 20 noiembrie 2010, ora 14.00, Sala Cupola
Ultimele apariţii în Colecţia Planeta Bucureşti:
Arhitectura Bucureştilor încotro?, de Dinu C. Giurescu
Emil Prager, un model, de Nicolae Şt. Noica,
Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. 125 de ani, de Nicolae Şt. Noica,
Invitaţi: Acad. Dinu C. Giurescu, ing. Nicolae Noica, arh. Dan C. Ionescu, Silvia Colfescu

Sâmbătă, 20 noiembrie 2010, ora 16.00, Sala Cupola
Ultimele apariţii în Colecţia
Autori români:

Numărătoare inve
rsă, de Madeleine Davidsohn,
Poveste cu o fată, de
George C. Dumitru,
Călătorie la Louisville, de Fabiola Stoi,
Hronicul Racului, de Luca Dumitrescu.
Invitaţi: Doina Ruşti, Andreea Răsuceanu, Silvia Colfescu,
Madeleine Davidsohn, Fabiola Stoi, George C. Dumitru.

Sâmbătă, 20 noiembrie 2010 ora 16.30, Sala Cupola
Lansare de carte –
Arhitectul, de Fahri Balliu, Colecţia Autori străini

Invitaţi: Silvia Colfescu, Miruna Lepuş

Programul de vizitare al târgului este:
joi, 18 noiembrie: 16.00 – 21.00
vineri, 19 noiembrie, sâmbătă, 20 noiembrie, duminică, 21 noiembrie: 10.00 – 20.00
luni, 22 noiembrie: 10.00 – 16.00

Ne găsiţi la standul nr. 30, la parterul Pavilionului Central al Romexpo.


luni, 1 noiembrie 2010

"Hronicul Racului"", de Luca Dumitrescu


Cea mai recenta aparitie in colectia "Poesis" este volumul de versuri "Hronicul Racului"", de Luca Dumitrescu

Prefata lucrarii este semnata de domnul Mihai Sora.

"Pentru a da o imagine cat mai completa a poetului, volumul de fata cuprinde intreg caietul cu scoarte albastre in care Luca Dumitrescu si-a transcris din memorie poeziile. Deci el contine si titluri aparute in Hronicul Racului in 1988, poezii care in contextul de atunci nu puteau fi publicate in intregime si au fost mult taiate si remaniate. Cuprinde de asemenea si cateva poezii aparute in 1992 in Manuscriptum.

La aparitia primului volum Hronicul Racului in 1988, Alexandru Piru se intreba si incerca sa explice de ce Luca Dumitrescu era un necunoscut, un poet care isi publica primul volum la venerabila varsta de 78 de ani! Luca Dumitrescu s-a nascut la 1 ianuarie 1911 intr-un sat de pe Neajlov. Era fiul unui taran devenit fruntas prin munca si intelepciunea lui si al unei femei deosebite – care dirija o mare gospodarie in care totul - de la cel mai mic lucru pana la hainele de borangic si covoarele tesute la razboi – era facut de mana ei. Era o foarte buna cunoscatoare a credintelor si traditiilor stramosesti pe care le respecta cu strictete si pe deasupra o neintrecuta povestitoare.

Dupa anii de liceu la Sfantul Sava, Luca Dumitrecu isi incepe activitatea literara si publica poezii in Bilete de Papagal, la Cristalul si Sepia. Se inscrie la Universitate unde urmeaza Dreptul si Filozofia si intra in acel clocotitor climat cultural care a fost climatul interbelic. Urmeaza cursurile lui Nae Ionescu, Dimitrie Gusti si Mircea Vulcanescu (despre care va scrie un articol emotionant in 1990). Colaboreaza la Universul Literar, Vremea, Adevarul Literar, Revista Fundatiilor....cu poezie, proza scurta, eseistica, cronica plastica. Leaga acum prietenii cu Arsavir Acterian, Emil Botta, Mircea Nicolau, Eugen Ionescu, Horia Stamatu, Bob Bulgaru, Geo Zlotescu, Paul Sterian. O cunoaste pe cea care ii va deveni sotie si care reprezinta pentru el intruchiparea feminitatii. Se insoara si lucreaza ca avocat la Contenciosul Bancii Nationale.

Odata cu venirea razboiului, ca alte mii de romani, este mobilizat si lupta pe front pana la sfarsit.

Dupa razboi, credincios valorilor in care a fost crescut si la care a aderat, intra fara rezerve in lupta anticomunista, angajament care il costa peste 16 ani de inchisoare.

Versurile de fata sunt „fructul” anilor de „puscarie” cum nu se sfiia sa spuna. Dupa cum se stie in inchisorile comuniste „politicii” – in mare parte intelectuali, nu aveau dreptul sa aiba hartie si creion. Toate aceste poezii au fost memorate de tata si scrise intr-un caiet cu scoarte albastre in primele saptamani dupa liberare. Cititorul va judeca daca isi au locul si ce anume loc in literatura interbelica. Cu siguranta insa aceste versuri fac parte din „aceasta noua literatura de rezistenta” despre care Luca Dumitrescu a scris in 1990 in Revista 22 – „literatura de puscarie”. Astfel, departe de a fi numai expresia unor trairi personale ele sunt o marturie a dramei care a macinat o mare parte a generatiei lui."

Mira Dumitrescu


"Numaratoare inversa", de Madeleine Davidsohn


Cea mai recenta aparitie in colectia "Autori romani" este romanul "Numaratoare inversa", de Madeleine Davidsohn.

Actiunea incepe intr-o dimineata, cand Peter Morisson, evreu nascut in Romania, devenit avocat in Israel si emigrant de cativa zeci de ani in America, descopera ca are leucemie. Viata lui calma devine brusc un cosmar al incertitudinii: „Ma aflam in acea stare ingrozitoare, cand iluziile dispar, cand nimic nu te mai fereste de realitatea cruda. Ma simteam un soldat vlaguit, cu scutul gaurit, cu vesta de protectie rupta.”

Al doilea transplant de maduva are succes si, intors in patria tineretii si a sufletului sau pentru a aduce o ofranda de multumire Dumnezeului salvator, descopera, in urma mirajului intalnirii cu o femeie frumoasa si a sirului de evenimente ce decurg de aici, iubirea abandonata in trecut si familia lui nestiuta.


miercuri, 13 octombrie 2010

"Brancusi. Amicii si inamicii. Sociologia lui Brancusi", de Petre Pandrea


Prefata de Stefan Dimitriu

Editie ingrijita de Nadia Marcu-Pandrea

E drept, pentru negustorii colecţionari, Constantin Brâncuşi avea o ură nestinsă, inspirată de zeiţa Eris (Ura), şi-i trata cu o brutalitate pitorească, condusă de dictonul francez à corsaire, corsaire et demi şi de unele datini de Gorj.Negustorii de obiecte de artă plastică, cu tarabă, i-au scos reputaţia de „ţărănoi”, de „incult”, de „cioban carpatin”, şi de „esoteric” care n-a citit în viaţa lui decât o singură carte, pe Milarepa, călugărul, filosoful şi tibetanul din secolul XI. Ei erau „civilizaţii” (cultivaţi cam după ureche), iar Brâncuşi era o gorilă carpatină preistorică.Războiul de guerilla se continuă până astăzi.
(Petre Pandrea)

joi, 30 septembrie 2010

Imagini de la lansarea cartii "Poveste cu o fata", de George C. Dumitru




Mai multe imagini, pe pagina noastra de Facebook si la Bocancul literar.

duminică, 26 septembrie 2010

Lansare de carte - "Poveste cu o fata", de George C. Dumitru


Va invitam la lansarea cartii "Poveste cu o fata", de George C. Dumitru!

Evenimentul va avea loc marti, 28 septembrie, ora 14.00, la Libraria Mihail Sadoveanu din Bucuresti.

Vor vorbi scriitoare Doina Rusti si Silvia Colfescu, directorul editurii Vremea.

Volumul Poveste cu o fată cuprinde şase povestiri pline de farmec: Poveste cu o fată, Paty, Popa Marin, Opulenţă, Dreptul de a sta, Un pârâu fără apă.
Autorul a publicat mai multe povestiri în reviste literare precum Tomis şi Oglinda Literară, iar debutul editorial şi l-a făcut în antologia Respiro. Proză scurtă 2000-2002 (Editura Dacia, 2003).


Va asteptam!

joi, 23 septembrie 2010

Weekendul acesta, targ de carte la Palatul Sutu



De astazi pana duminica, va asteptam
la Festivalul de Carte si Arte
de la Muzeul de Istorie a Municipiului Bucuresti.

Joi, vineri si sambata, programul este intre 10.00 si 20.00,
duminica intre 10.00 si 16.00.

Va asteptam!

CATEVA PAGINI DIN... "Culinariard. Restaurante, carciumi, vorbe", de Claudiu Leonte


Antreul

Nu ştiu să vă povestesc cum am ajuns să scriu despre cârciumi şi mâncare, pesemne că nu a fost un moment atât de memorabil, unul dintre acele momente pe care le povesteşti la cina de sâmbătă seara, precum îşi istorisesc taţii aventurile din armată sau colegii de facultate rămaşi burlaci - isprăvile amoroase cu iz de mit. Cert este că acum vreo trei ani m-am apucat să ţin un blog în care, cu priceperea unui client de vază, despicam firul cârciumăriei în patru. Şi uite aşa, fără să-mi dau seama, am ajuns în târgul Bucureştilor anilor 2000 "persoana avizată" când vine vorba încotro s-o apuci atunci când foamea de mâncare şi socializare te dă afară din casă, o combinaţie stranie de cronicar de locante şi îndrumător de suflete rătăcite în jungla gastronomiei.

Ce este cu adevărat important pentru mine este faptul că am descoperit uimitoarea şi fascinanta pasiune de a peregrina prin tărâmul culinariard în căutarea unor poveşti, senzaţii şi sentimente pe care să le colecţionez cu grijă în clasorul memoriei mele. Câţi oameni mănâncă de foame, câţi de dragul socializării şi câţi cu adevărat de dragul mâncării? Întotdeauna am fost de părere că poţi creiona perfect personalitatea unui om dacă ştii ce şi unde mănâncă. Suntem ce mâncăm, gândim la fel cum mâncăm şi ne comportăm social aşa cum tratăm mâncarea. Asta este teoria mea, după Darwin, poate cea mai evoluţionistă.

Ceea ce urmează, cu îngăduinţa dumneavoastră, este o culegere a articolelor ce sălăşluiau şi sălăşluiesc încă în neantul paginilor virtuale. Am încercat să nu intervin foarte mult în esenţa lor, pentru a lăsa dezgolită în faţa dumneavoastră inocenţa momentului la care ele au fost scrise. Acolo unde am crezut de cuviinţă, am făcut un soi de notă la final (numită upgrade, în lumea internauţilor) pentru a vă da veşti despre cum mai stau lucrurile azi, spre deosebire de momentul în care scriam articolul respectiv.

Aşadar, poftă bună la citit!

Cum recunoşti un restaurant bun?

Pot spune lucruri concrete despre calitatea unui restaurant din secunda unu, din momentul în care am intrat pe uşă... dar mă rog, asta poate fi de multe ori o chestiune de fler sau una subiectivă. Există anumite lucruri care îţi vor povesti despre locul în care te afli mai mult decât orice carte din lume. Să o luăm metodic, ca la şcoală:

Nu intra într-un restaurant gol niciodată, chiar dacă arată senzaţional. Intră în cea mai răpciugoasă cârciumă din lume dacă e înghesuială, asta înseamnă că se mănâncă bine şi că ingredientele sunt proaspete, nu au timp să se altereze.

Uită-te la faţa chelnerului când vine la masă. Nu e neapărat necesar să fie prietenos, trebuie să pară preocupat şi să fie genul pe care nu l-ai ocoli pe stradă. Chelnerii prea prietenoşi (genul acela care încearcă să te "combine" să-ţi iei şi starter, chiar dacă tu nu vrei) nu sunt semn bun. Semn bun sunt chelnerii ocupaţi şi relaxaţi în acelaşi timp, semn bun este patronul atunci când vine la masă şi îţi recomandă lucruri sau chiar te serveşte, semn bun este un chelner care nu îţi recomandă cel mai scump produs din meniu.

Pâinea. Pâinea soseşte întotdeauna prima. Este buzduganul zmeului ce îţi bate în poarta apetitului. Uită-te la ea şi vei afla radiografia întregii cârciumi. Ea îţi va povesti despre cât de preocupat este proprietarul de afacerea/clienţii săi. Dacă e franzelă de la colţ, tăiată cum a dat Dumnezeu şi aruncată într-un coş, atunci exact ăsta este modul în care va arăta prânzul sau cina ta: legume ieftine, peşte congelat, carne de vită la mâna a doua etc. Pâinea este declaraţia de dragoste a "localului" pentru tine, oaspetele lui. Bucură-te de fiecare dată când ţi se pun pe masă pâine făcută în casă, baghetă franţuzească cu coaja tare, chifle din făină integrală, coşuri cu multe tipuri de pâine din care ai ce să alegi! În acest caz aşează-te relaxat la masă, căci ce va urma e pe măsură. Din aceeaşi gamă este şi oliviera: una e când vezi ulei de floarea soarelui prelins peste tot, alta când ai în faţă ulei de măsline pus cu grijă într-un recipient inventiv.

Meniul. Dacă are 7 pagini şi este o întreagă croazieră prin bucătăriile lumii, ridică-te şi pleacă. Meniu scurt - cârciumă de cunoscători. Meniu pe un anumit specific dezvoltat frumos şi variat - vei mânca bine!

Toaleta. Nu trebuie să fie un altar al eliberării, dar specialiştii spun că este oglinda bucătăriei. Dacă este curată (deşi nu sofisticată), aşa este şi bucătăria. Nu vreţi să mâncaţi într-un restaurant în a cărui toaletă să nu-ţi vină să pui mâna pe robinetele de la chiuvetă.

Salata. Cere o salată la început... simplă, de legume. Dacă salata te va impresiona, înseamnă că restul mesei te va da pe spate. CEL MAI GREU LUCRU E SĂ FACI O SALATĂ!!!! Nu glumesc, trebuie să ştii să îmbini legumele cu ierburile şi cu dressingul perfect! În plus, orice bucătar care se respectă şi îşi respectă audienţa îşi alege singur legumele din piaţă, are furnizorii lui, se trezeşte de dimineaţă ca să fie sigur că prinde ce e mai bun. Patru roşii de METRO tăiate şi vărsate într-o farfurie înseamnă un singur lucru: nu eşti în locul potrivit pentru a te bucura de o masă cumsecade.

Timpul petrecut de când ai comandat până la venirea antreului. Vine instant, nu e tocmai bine; asta înseamnă că este gata preparat (ceea ce se va vedea şi pe legumele puţin triste). Timpul perfect este între 5 şi 10 minute; ai timp să te acomodezi, să vină băuturile şi mai înseamnă un lucru esenţial: mărimea bucătăriei este direct proporţională cu cea a sălii de mese. Adică: mâncarea ta va avea atenţia deplină a unui bucătar, eventual a unui sosier, a unui Chef care supervizează etc. Dacă aştepţi de ţi se face foame a doua oară după un antreu, nu înseamnă nici pe departe că cineva stă să elaboreze felul tău de mâncare, înseamnă mai degrabă că în bucătărie se află o tanti singură şi disperată, care încearcă din toate puterile să încropească ceva...

Aşadar nu trebuie să mergi de două ori într-un restaurant pentru a te convinge de calitatea lui, în fond poţi intra o singură dată şi cere un antreu - nu o să coste foarte mult, va fi exact preţul pe care îl vei plăti pentru a tăia sau adăuga o locaţie pe lista preferinţelor tale.

Unde sunt restaurantele româneşti?

Răspunsul ar veni natural: în România! Din păcate, tocmai asta le împiedică pe bietele restaurante "cu specific românesc" să existe ca entităţi demne de luat în seamă; carevasăzică România distruge specificul românesc şi asta pentru că românul patron de restaurant românesc şi-a dorit dintotdeauna ceva mai mult.

Exemplu / caz de studiu:

Casa Românească - Otopeni - un local postat pe DN1, având ca target preliminar "cine pică": trecători, şoferi, piloţi şi stewardese, cetăţeni din Otopeni şi Baloteşti etc. Surpriza omului (patronului) a fost că nimerise pe o nişă bună, avea un meniu cinstit şi gustos, un decor suficient de kitsch ca să nu mai trebuiască să baţi încă vreo 80 de km până pe Valea Prahovei. Adică: era şi blăniţa de urs, erau şi buchete de porumb pănuşat, fântâniţa de lemn în dotare + costume populare pentru chelneri. Acum, ca să fiu sincer, omu' realizase o atmosferă ce putea impresiona turistu' străin de România.

Şi uite-aşa, cu borşul lipovenesc, cu pastrama pe plită, cu jumările la borcan, cu murăturile asortate puse în casă, au început să apară prin locantă oameni mai de soi, cantautori, oameni politici, primul ministru, oameni de afaceri etc. Afacerea mergea, Catanga cânta pe la mese, butiile de vin împrăştiau generoase ulcele aburinde. În patru ani, locul devenise de referinţă pentru iubitorii genului. Acum un an, ce s-a gândit românul patron: "Am cârciumă şmecheră, lume bună, trebuie să mă prezint la înălţime, oamenii aceştia merită ceva deosebit".

Şi uite-aşa s-a produs o schimbare de meniu în conformitate cu vremurile: borşul lipovenesc, mielul la ţăst, purcelul de lapte la cuptor şi ciolanul cu varză afumată au fost date afară din meniu pe motiv că sunt arhaice, iar în locul lor au apărut mândre: selecţie de sushi, foie gras, platouaş de brânzeturi cu blue cheese şi camembert, toate integrate firesc printre pastrama de berbecuţ şi sarmalele moldoveneşti! FELICITĂRI CONDUCERII UNITĂŢII! Şi, ca să închei apoteotic, voi aminti că lăutarii cu ţambal şi acordeon au fost înlocuiţi de lăutari cu vioară electronică şi sintetizator.

Aşadar unde sunt restaurantele româneşti? Sunt în comă şi bineînţeles că nu-şi dau seama!

(Casa Românească - Calea Bucureştilor, 285, Otopeni)

Restaurantul pe care trebuie să-l cauţi!

Întors din vacanţă, am luat hotărârea să includ în poveştile mele şi restaurante de pe alte meleaguri (mai însorite), până la urmă suntem fiinţe care umblă, aşadar nu strică o informaţie despre o locaţie, fie ea şi la câteva sute sau mii de km. Sunt obsedat de găsirea lucrului care să corespundă perfect cu ceea ce îmi doresc într-un anumit moment al vieţii mele. Soţia îmi spune că uneori devin enervant şi poate că are dreptate. Spre exemplu, atunci când gătesc şi am nevoie de un anumit ingredient, pot să pierd ore bune în căutarea lui printr-un Bucureşti total neofertant din acest punct de vedere. Asta e! Nu mă pot abţine!!!

Aşa s-a întâmplat cu restaurantul de care am să vă povestesc mai jos. Mai fusesem în el cu un an înainte, la recomandarea unui localnic, iar faptul că l-am găsit atunci, îmi dau seama acum, a fost o pură întâmplare. Găsirea lui a doua oară a fost o întreagă saga, morţi de foame, pierduţi într-un peisaj straniu în care fiecare colţ seamănă cu celălalt. Nu o să insist şi nici nu o să amintesc prea mult de cantitatea de nervi izvorâtă parte din foame, parte din neputinţă. În cele din urmă, s-a arătat, ca premiu al încăpăţânării de a-l găsi... cel mai valoros premiu.

Dacă sunteţi cumva prin Franţa, mai exact prin Bordeaux, vă mai despart fix 60 de km de autostradă, de ţărmul Atlanticului - golful Arcachon-ului, un loc unde sunt pescuite unele dintre cele mai apreciate stridii din lume. Un peisaj absolut superb, al cărui vârf de lance sunt dunele lui Pilat, un soi de munţi din nisip. O zonă mai puţin turistică decât multe altele din Franţa, o zonă în care nu vei muri orbit de flash-urile chinezilor şi japonezilor sau de gălăgia turiştilor englezi. Între cele câteva plaje ale zonei respective se află una al cărui nume este "Petit Nice".

Ei bine, aici se află perla gastronomică a zonei. Un restaurant exact pe plajă (parţial sălbatică), înconjurat de copaci şi nisip, al cărui nume este "Restaurant de Petit Nice - Chez.... nu mai ştiu cum" - oricum este singurul de pe plaja cu pricina. De departe, locaţia arată precum coliba Unchiului Tom, o chestiune de lemn cu o terasă acoperită cu stuf năpădit de vegetaţie luxuriantă, crescută uneori necontrolat. Înăuntru, bineînţeles, masă lângă masă, să tot fie vreo 15. Chelneriţe desculţe ce aleargă dintr-o parte în alta cu diverse platouri monstruoase.

Meniul este Voltaire în varianta gastronomică, o încântare a imaginaţiei atunci când îl citeşti, este Mecca iubitorilor de peşte. Spre exemplu, în cazul în care te-ai hotărât să comanzi la antreu o asietă de fructe de mare, ea va cuprinde: 6 stridii proaspăt deschise (cred că mişcau), o jumătate de homar, un crab imens (cred că avea 20 de cm în diametru), 2 langustine, 6 creveţi, multe scoici şi alte vieţuitoare. O imensitate de delicii aduse pe pat de gheaţă direct pe mijlocul mesei şi credeţi-mă pe cuvânt că nimic de pe imensul platou nu auzise vreodată de congelator.

Totul foarte simplu, având ca regulă de aur "ce e bun, e bun şi crud" (sau mă rog, aproape). Dacă cumva ai reuşit să treci de antreu, poţi încerca unul dintre peştii Atlanticului pe grătar de cărbuni sau cuptor de lemne (speciile diferă în funcţie de sezon, sau de ce a picat în plasă), sau o caracatiţă întreagă scufundată în ceaun. Lucrarea de a termina tot ce-ai comandat de foame este extrem de grea, slavă Domnului că îţi stă alături un vin demn de toată stima, căci vorba aceea - te afli în inima Ţării Vinului. În această cârciumioară am descoperit că uneori, la Bordeaux, merită să bei şi vin alb.

A doua vizită la acest restaurant mi-a întărit ideea că are ceva special, te face să te bucuri de lucrurile simple, te invită să fii liber şi să uiţi de tot felul de reguli şi canoane. Acolo, la marginea (civilizată) a Europei, având în faţă oceanul, pe masă resturi dezorganizate de crustacee, în stânga Dunele lui Pilat iar în dreapta sticla de vin, am avut revelaţia relaxării totale, acel moment din viaţă în care ai înăuntrul tău siguranţă deplină că nimic nu ţi se poate întâmpla rău, că de fapt ai nevoie de atât de puţine lucruri pentru a fi fericit.

Am hotărât să numesc restaurantul (asemenea exploratorilor care îşi botezau descoperirile cum le trecea lor prin cap): "Locul unde te întorci atunci când vrei să-ţi aduci aminte de unde ai plecat". La final, evident, mi-am dat seama că e un nume lung şi ciudat pe care nimeni nu-l va ţine minte. Cu siguranţă restaurantul îl va ţine minte oricine îi va călca pragul.

Notă: Aş fi plătit oricât.... a fost oricum ridicol de puţin, chiar şi după standardele unui român.

Legendele unor cârciumi de Bucureşti

Există, sau a existat un număr de cârciumi în Bucureşti al căror proprietar mi-ar fi plăcut să fiu, nu pentru că locaţiile de care vă voi vorbi ar fi vreo mină de aur, ci pentru că sunt o mină de amintiri şi poveşti strânse într-o viaţă. Cârciumi vechi - şi, când spun "vechi", spun ante-revoluţionare; au mai rămas puţine într-un oraş ce caută noul cu dinadinsul. De fiecare dată când merg la Paris, îmi face o deosebită plăcere să caut pe pereţii fiecărui stabiliment culinar în care intru autorizaţia de alcool, deoarece pe aceasta se află anul înfiinţării. În general, acolo restaurantele, bistro-urile, barurile sunt chestiuni de câteva generaţii, acolo lumea trăieşte din această afacere şi o lasă moştenire, acolo o cârciumă este o meserie în care te implici, nu o investiţie pe care ai făcut-o pentru că aveai ceva extra-bani din imobiliare sau vânzări de maşini din Germania. Revenind la oraşul de sub Dealul Mitropoliei şi la cârciumile lui, nu mă pot abţine să nu observ că, din şase cârciumi celebre pe care mi le-am dorit, doar într-una mai pâlpâie uşor candela unor vremuri ce le-au făcut poveste.

Caru' cu Bere - e cea mai bine păstrată dintre toate. A fost cumpărată (sau, mă rog, luată în gestiune) în 2005, uşor renovată şi repusă în circuit. E tot timpul plină şi faptul că, atunci când treci seara prin faţa ei, pereţii vechi de o sută de ani respiră în stradă muzică, râsete şi sunet de halbe ciocnite, mă face să mă bucur uşor. Am intrat în Car alături de noul proprietar, în ziua în care a semnat contractul. Am umblat prin toate cotloanele şi, fără să exagerez, absolut orice bucăţică de zid, orice masă veche, orice bucată de podea slinoasă respira istorie. A fost momentul în care am plasat-o pe locul întâi în "cârciumi pe care aş vrea să le am".

Capşa - o cârciumă la ale cărei poveşti am crescut cu gura deschisă, cu mult înainte de a lua contact fizic cu locaţia. Fratele bunicii mele (şoferul regelui Mihai, până în 1948) avea o mulţime de poveşti pe care le trăise acolo. Ascultam şi îmi imaginam o lume întreagă de aristocraţi, industriaşi, moşieri, artişti, între zidurile stabilimentului de pe calea Victoriei. Mai târziu, am regăsit exact acea lume imaginată de mine, în amintirile lui Alexandru Paleologu despre Capşa. Azi, la 2009, Casa Capşa este o locaţie frumos restaurată, dar care a pierdut tot... dar absolut tot din sclipirea şi spiritul de altădată. Mi-e greu să spun unde ar fi greşeala, poate în abordarea noii locaţii, poate în meniu, poate în comunicare sau poate (şi aici iar îl citez pe Paleologu) nu mai există oameni pentru Casa Capşa. Tristeţea localului în discuţie mă face să-l situez pe locul doi în "cârciumi pe care aş vrea să le am".

Cireşica - celebritatea acestei cârciumi vine din postarea ei în imediata apropiere a Teatrului Bulandra. Generaţii de artişti celebri s-au oprit la Cireşica după repetiţii, pentru "una mică", şi au plecat de acolo două zile mai târziu. La Cireşica se obişnuia să bei vinul pe "doape", adică atunci când comandai o sticlă de vin ţi se lăsa dopul, pe care îl băgai în buzunar. Dimineaţa la notă, numărul dopurilor din buzunar trebuia să corespundă cu cel al sticlelor de pe notă. Din gama "poveşti cu celebrităţi", la Cireşica vodka se servea în pahare mari de apă, iar apa în pahare mici de vodkă, astfel că, pentru privitorii neavizaţi, "maeştrii" păreau că beau multă "apă" cu puţină "vodkă". Locaţia a fost scoasă şi ea la vânzare la un moment dat, acum s-a redeschis renovată într-un stil ce o face o altă cafenea din Bucureşti, practic singurul lucru autentic rămas este numele. Pentru ceea ce putea fi, Cireşica intră pe locul trei.

Nicoreşti - ăsta e un local apărut în perioada comunistă şi celebru pentru faptul că era loc de petrecere pentru securişti. Unii l-ar dărâma pentru asta, eu sunt de părere că o istorie se asumă, ba mai mult, atunci când devine istorie, ar trebui profitat. În ziua de azi, Nicoreşti este exact ca acum 20 de ani, chelnerii sunt şi ei de atunci... ba mai mult, recunosc în câte un client ce stă singur la o masă nostalgia unei persoane care a cunoscut vremurile de glorie ale stabilimentului. Din păcate, Nicoreşti este o cârciumă ce merge în virtutea unui renume şi va sfârşi, ca atare, fără nicio idee de reinventare. Locul patru.

Bolta Rece - celebră şi ea pentru petrecerile fără termen şi pentru lumea pestriţă, pentru mititeii delicioşi şi vinul dosit. În ziua de azi, acest restaurant reprezintă cel mai bine dintre toate locaţiile pomenite termenul de: "s-a dus". A fost renovat prost, kitsch, nu mai spune nimic de istoria lui. Un loc frumos, ratat impardonabil, ce intră pe locul cinci.

Trofeul "cârciumi pe care aş vrea să le am" îl acord de departe restaurantului ce a fost Şarpele Roşu. Astăzi o ruină în curs de demolare, ce înghite în molozul şi praful dărâmăturilor poveştile lui Iordache, Dinică, Bănică, Nelu Ploieşteanu şi ale altor personaje ce au făcut - din acel loc - cel mai boem teritoriu bucureştean al ultimelor decenii. Locaţia şi-a depăşit de mult statutul de cârciumă, a devenit legendă încă din timpul în care funcţiona. În 1998, într-o vreme în care eram mult prea tânăr şi mult prea sărac, proprietarul Şarpelui Roşu mi l-a oferit, locaţie + brand, în schimbul sumei de 90 de mii de dolari. Evident că nu îi aveam, dar am rămas cu convingerea că, într-o zi, îl voi reinventa. Din păcate, timpul nu aşteaptă, iar eu nu am fost, se pare, destul de convins. În curând, acolo va răsări probabil un bloc, din ai cărui pereţi noii locatari vor auzi speriaţi noaptea acordurile lui "La Chilia-n Port", iar luminile citadine vor crea în dormitorul lor, din umbre, silueta - cocoşată peste o masă - a lui Iordache.

(Capşa - Calea Victoriei, 36, Bucureşti
Cireşica - Strada Schitu Măgureanu, 3, Bucureşti
Nicoreşti - Strada Toamnei, 14, Bucureşti
Bolta Rece - Strada Popa Savu, 53-55, Bucureşti)

Povestea Ţestului

Poate, pentru mulţi, acest cuvânt "ţest" nu spune mare lucru, sună arhaic şi dacă se vorbeşte de el în această carte, înseamnă că oarecum se leagă de mâncare. Ţestul, în două cuvinte, este un soi de cuptor de pâine ce îşi are originea prin miezul Olteniei, de la Segarcea la Băileşti, o invenţie ciudată ce scoate pâini mari cât o roată de Dacia 1300, pufoase şi gustoase, încât cel care a apucat să guste o dată din pâinea în ţest rămâne cu gândul la ea o viaţă. Ca orice lucru autentic din neologica noastră ţară, ţestul este pe cale de dispariţie sau, mai rău, acolo unde mai există, a suferit nişte modificări atât de dramatice, încât dăunează conceptului în sine. Această drăcovenie arată ca un fel de clopot / pălărie / ozn făcut din lut, paie şi balegă, un lucru destul de simplu în principiu dar, vă garantez, extrem de complicat în fond. Am căutat prin toată Oltenia să mai găsesc un ţest autentic şi, cu greu (şi cu ajutorul unei prietene), am găsit unul în fundul unei "bătături" de prin Cătane. Nu mai există. Pur şi simplu oamenii au uitat cum se mai construieşte, nu mai ştie nimeni să "calce ţestul", nu mai e nimeni în stare să facă compoziţia perfectă ca el să nu crape atunci când înfruntă flăcările aprige, ţăranii moderni preferând să sudeze bine o jantă de tractor şi să o folosească pe post de ţest.

În copilărie mi-am petrecut vacanţele într-un sat oltenesc şi ţin minte că priveam fascinat cum femeile îşi suflecau poalele şi începeau un soi de dans ritual cu picioarele goale prin lut, pentru a da naştere acelei compoziţii speciale. Ultima femeie pe care am văzut-o făcând acest lucru a fost bunica mea. Azi ea are 96 de ani, nu-şi mai aduce aminte ce punea exact pentru a face ţestul să nu crape, iar eu am undeva, într-o curte din Pipera - Ultimul Ţest. În ziua de Florii mi-am adunat câţiva prieteni, mi-am suflecat mânecile, am frământat o pâine şi am dat drumul la ţest. Deşi nu mă aşteptam, a ieşit exact ca în copilărie: mare, pufoasă, stropită cu roşii proaspete pe deasupra şi desenată cu furculiţa. Mirosul unic de aluat copt pe pământ s-a ridicat triumfător deasupra suburbiei Bucureştilor, făcând pentru o clipă uitată detenţia lui Gigi. A fost un festin ce a avut în centru această pâine antică cu gust unic, din care se rupe cu mâna atunci când este caldă iar ea, pâinea, respira aburi călduţi cu miros de grâu ce plesneşte în iulie în soarele arzător al Olteniei.

De ce istorisesc această întâmplare cu caracter personal şi într-o oarecare măsură şi intim? Pentru că din nou îmi aduc aminte de lipsa de personalitate şi de mâncarea cantinească a restaurantelor româneşti din Bucureşti (şi nu numai). Ţestul este un instrument în jurul căruia poţi să-ţi construieşti un întreg concept de cârciumă, căci el în afară de pâine mai ştie să facă şi pui şi plăcinte şi o mulţime de alte lucruri de o savoare unică. Este de-a dreptul idiot cum cârciumile italieneşti îşi aduc meşteri din Italia pentru a le construi "cel mai" cuptor de pizza, iar cârciumile tradiţionale preferă să-ţi pună pe masă franzela turcească tăiată cu cuţitul. Ţestul în discuţie este doar unul dintr-un lung şir de exemple ce s-ar putea da, de metode autentice de gătit uitate sau pierdute. Ce este mai trist este faptul că nu colectivizarea le-a distrus, ci din contră, capitalismul şi ramura sa unică de economie românească de piaţă, în care segmentul "cârciumi tradiţionale" trăieşte şi respiră pentru că există Metro.

O idee bună ar fi ca nemţii de la Metro să pună nişte ţesturi în vânzare, frumoase, făcute în Germania; poate că aşa bivolul cu cârciumă românească o să înţeleagă că lucrurile importante ale civilizaţiei noastre culinare mor... nu pentru că ultima femeie care a călcat ţestul a făcut 96 de ani, ci pentru că ei nu au nici un fel de responsabilitate în ceea ce priveşte perpetuarea bucătăriei tradiţionale, pentru că ei de fapt îşi fac cârciumi româneşti pentru că sunt mai ieftine, visul lor adevărat fiind ca într-o bună zi să vândă sushi.

miercuri, 15 septembrie 2010

CATEVA PAGINI DIN... "Brancusi. Pravila de la Craiova", de Petre Pandrea


Intro

Cel de-al doilea volum din seria Brancusi a lui Petre Pandrea prezinta cititorilor un text inedit, intitulat Pravila de la Craiova. Scris in inimitabilul stil al marelui creator de texte literare care a fost Petre Pandrea, volumul se constituie nu numai intr-un portret al lui Brancusi, vazut din perspectiva compatriotului sau de pe meleagurile Olteniei, ci si intr-un portret al lui Pandrea insusi, cu trasaturile sale ce pot fi recunoscute in tot ceea ce a scris. Se desfasoara astfel in fata cititorului privelistea fascinanta a unei minti sclipitoare, a unei culturi pe cat de profunde, pe atat de vaste, a unui spirit viu si acid. O lectura la fel de captivanta ca si toate celelalte scrieri ale lui Pandrea, la fel de instructiva si la fel de necesara celor care doresc sa se familiarizeze cu creatia marilor artisti si scriitori ai secolului XX.


Constantin Brancusi si Pravila de la Craiova

C. Brancusi declara deseori, in momente de melancolie si dor de tara, in atelierul sau parizian mobilat in pur stil rural de Hobita, ca el tine de Pravila de la Craiova. In aceasta Pravila de pe Jii ar fi sursa inspiratiei sale tainice.

Pravila de la Craiova ar fi Muza adormita, acel nisus formativus si Oul primordial al creatiei plastice si al lumii cu forme brancusiene (Le commencement du monde, The Beginning of Life).

Fiecare artist si ganditor are o viziune proprie si forme de exteriorizare specifice. Critica cuprinde aceste forme, le arata izvoarele, depisteaza influentele si le delimiteaza. Una dintre cele mai vechi si mai bune pravile valahe este Pravila lui Matei Basarab, voievod la Targoviste (din anul 1652).

Pravila lui Vasile Lupu a aparut la Iasi (pentru Moldova), cu sase ani mai inainte (1646). Primele pravile pe teritoriul Romaniei au fost contractele de negustori romani, explicate de arheologul Vasile Parvan in lucrarea sa Despre negutatorii romani la gurile Dunarii (Die römischen Kaufleuten am Donaumünden - teza de doctorat la Breslau). Tema a fost tratata si de latinistul Popa-Lisseanu, profesor secundar emerit.

Pravila de la Craiova (ca denominatiune) am auzit-o pomenita, pentru prima oara, la Paris, din gura lui Constantin Brancusi. Am ramas perplex. Stiam despre foarte multe pravile romane si straine, antice, medievale si mai moderne. Le studiasem la I. Peretz, dramaturg si universitar de Istoria Dreptului.

Tocmai sosisem, de la Berlin, in atelierul din Impasse Ronsin, "infundatura dracului", cum ii spunea sculptorul in momente de manie si de nostalgie dupa Hobita si dupa Craiova, dupa Hanul lui Spirtaru din Craiova, dupa bodega lui Zamfirescu, unde lepadase "sortul verde", pentru a avea "bordeiul" si tejgheaua lui.

Audiasem, la Berlin, in 1927, din primele semestre la Istoria Dreptului, Oglinda saxonilor (Sachsenspiegel). Era un soi de pravila din istoria dreptului german si se preda la Universitatea de pe Unter den Linden, unde il aveam profesor la Stiinta pravilelor pe dr. Ernst Heymann. Pe acolo trecusera putini romani. Fusese si Mihail Kogalniceanu. Non multa, sed multum. Fantoma lui ma obsedase la Alma Mater de pe Spreea, din 1927 pana in 1933, cu spiritul lui de reforme, de inovatie, de progres, cu batalia pentru taranii dijmasi, pentru robii tigani si pentru o literatura a bastinasilor, pentru Unire si progres. Batalia lui si cea de la Podul Inalt mi se pareau tot atat de mari ca si batalia de la Valmy si batalia lui Humboldt, patronul nostru umanist si universitar.

Dascalul berlinez Heymann imi vorbise la o ora a colocviilor individuale (Sprechstunde) despre Codex Sturdzanus.

Heymann fusese prieten cu Dimitrie A. Sturdza, membru si secretarul Academiei Romane, colectionarul de texte istorice si prim-ministru.

Istoricul meu de drept german si de drept comparat mondial purta o barba alba si lunga, ca un Mos Craciun de pe Spreea si de pe Jii. Profesorul neamt fusese prieten de tinerete cu istoricul si academicianul bucurestean, pe vremea cand D. A. Sturdza avea barbuta alba. Un moment l-am considerat pe Herr Prof. dr. Ernst Heymann cam ramolit, putintel zaharisit, fapt care se cam intampla si la aulicii universitari si academicieni berlinezi sau balcanici.

Am ramas in perplexitate la Berlin. Am ramas perplex si la Paris, la Brancusi (cu barba argintiu inspicata), care-mi vorbea despre o Pravila a Craiovei. Oare sculptorul vindea castraveti, gradinarului? Stia despre o pravila, despre care eu nu auzisem, desi eram expert?

Lucrurile merg intre cobilitarii olteni. Oltenii acestia sunt destul de esopici intre ei. Oltenii, zisi juveti, sunt indeobste de o voiosie incantatoare si permanentizata, as spune euforica, plus politetea de mosneni, care a devenit prototip pentru toti (tradusa in acea joie brancusiana). Unii juveti se considera, falosi, "boieri de la facerea lumii", cum se zice intr-adevar in hrisoave sau cum spusese despre sine Brancusi, mosnean din Hobita, ca este un prince-paysan. Eram de fata cand o spusese unui strain indiscret de genealogia, de familia si de nationalitatea sa.

Era in ziua cu chestia Pravilei de la Craiova, discutata dupa plecarea "striinului" (Strain - in dialect oltean local - n.n.). Pe maistrul Brancusi l-am dezaprobat energic dupa plecarea strainului moftangiu, in "chestia" cu prince-paysan. Mi se parea o prejudecata inadmisibila la un intelectual. I-am zis-o cu impetuozitatea tinerei generatii (tocmai trimisesem la Bucuresti Manifestul Crinului Alb, impreuna cu Sorin Pavel si arheologul Ion Nestor, asistentul lui Parvan, astazi academician).
- À d'autres, Maitre! S-o spui altora, neica Costache! Daca te-ar auzi Muica de la Gorj, s-ar supara! Nu face frumos! Noi nu suntem ciocoi, ca sa ne facem printi, ca Nicolas Petresco-Comnène, diplomatul nostru de la Legatia din Berlin, descendent halucinat din dinastia Comnenilor bizantini. El e, de fapt, Nae Petrescu si semneaza N.P. Comnène. Si asa sunt prea multi printi romani la Paris, la Nisa si pe continent. De ce sa-i mai sporim si noi, cu mosnenii din Juvetia? N.P. Comnen, luat in ansamblu, este, in fond, un om de treaba. Are o marota princiara care strica totul. Are o fata desteapta si un baiat, la fel. Copii cuminti, fara mofturi. Sunt prietenii mei. Mosnenii nu sunt principi-tarani, ci tarani-sadea, tarani mijlocasi, selectionati prin munca si batalii duse contra boierilor veliti romani si contra principilor placintari ai Fanarului.

La inceput, in economia naturala, pe care multi sociologi si istorici seriosi europeni o considera economie "paradiziaca" (in special berlinezii mei si sociologul Ferdinand Tömmies de la Bonn), se afla pamant mult de aratura, pentru gradini si pentru pometuri, pentru islazuri si faneata. Prin selectia naturala darwiniana, cei harnici si cei mai sanatosi au ocupat pamant mult.

S-a inceput batalia cu boierii veliti, adica boierii cei mari care "pofteau" (pohteau - zice cronicarul), pe langa ce aveau ei, si "curelele" mosnenesti. Au invins, uneori. Alteori, mosnenii si razesii au fost infranti si au ajuns iobagi. N-au invins, totdeauna, velitii, fiindca voievozii aveau nevoie de ei, de cei mici. Mosneanul oltean si razesii moldoveni sunt tarani sadea, tarani mai vigurosi, care si-au pastrat "curelele" si fisteicile de pamant, muncesc si astazi la coarnele plugului, cu burta mai plina si dau vlastare mai puternice.

Conversatia avea loc in anul 1928, in plina criza mondiala.

In Oltenia, ca si pretutindeni in lume, dijmasii, palmasii si robii tigani sunt mai piperniciti, mai chirciti, mai degenerati (ca sa spunem cuvantul grav). Au trait si traiesc in bordeie putin luminoase, fara hrana suculenta. In privinta zisului "prince-paysan" sunt bazdacuri esopice si senioriale care nu sunt demne de un oltean adevarat de pe Jii si de pe Oltet, de la Hobita, de la Strehaia (unde a inceput Mihai Bravu ca mic dregator), de la Cerneti (unde a fost mic dregator Domnul Tudor Vladimirescu) sau de la Izlazul lui Radu Sapca, popa iluminist. Cat despre Pravila de la Craiova n-am auzit. Stiu de Codex Sturdzanus si de Sachsenspiegel, stiu de o suta de pravile romane si "striine".

I-am povestit anecdota cu Herr Prof. dr. Ernst Heymann care ma intreba in 1927, la Berlin, daca mai traieste Dimitrie A. Sturdza, valahul cu barbiche blanche (barbuta alba), amicul suspus la Bucuresti, pe la Academie (presedinte), presedinte al partidului liberal, print si cumnat cu P.P. Carp, prin neveste cantacuzinesti.

Constantin Brancusi isi mangaie barba argintie si ma intreaba ironic si voios:
- Si ce ai raspuns belferului tau neamt, de la care vad ca ai invatat tot soiul de dracovenii si-mi tii prelegeri despre mosneni, adica inveti pe taica-tau cum se fac copiii?! Vom vorbi si despre Pravila de la Craiova. Intai sa caut printre hartoagele mele, ca sa-ti arat ca un mosnean este un print. Pravila de la Craiova nu s-a scris. In loc sa scrii despre Sachsenspiegel si despre Izvoarele germano-engleze ale lui Montesquieu (subiect de teza), mai bine ai face bine sa scrii despre Pravila Craiovei.

C. Brancusi a scotocit in hartoagele si boarfele lui si a gasit un text in care scria, negru pe alb, despre mosneni: "boieri de la facerea lumii". Am ramas perplex. In orice avocat zace chitibusarul si proceduristul.

Facusem practica in tribunalul Ilfov, purtand cu orgoliu geanta (ca al cincilea secretar) marelui avocat Anibal Teodorescu, profesor universitar, ajuns, pe meritele sale, membru al Academiei Romane. Ma invatase randuiala unui dosar, precizia termenelor si a concluziilor, in fapt si drept, nevoia austeritatii, si in viata particulara si in negotul cu clientii (cam zanatici si aflati in criza).

Invatasem chitibusurile de la adversarul sau, Istrati Micescu, adversar de bara si de metoda. Lucrurile rele se invata mai usor decat cele bune si daca vrei sa captezi un om suspus, un dregator, te adresezi viciilor si defectelor lui, iar nu partilor pozitive si excelente.

Primele lucruri care se invata de catre secretari sunt chitibusurile si procedura. (Mai tarziu, am redactat si publicat o Procedura penala, cu adnotari, jurisprudenta si comentarii, lucrata la mare viteza de doi amici: Lucretiu Banarescu si V. Atanasiu).

Cand am vazut textul cu "mosnenii, boieri de la facerea lumii" in Oltenia noastra rurala, am ridicat obiectii:
1. am contestat autenticitatea textului (de care habar n-aveam), desi facusem istorie cu V. Parvan si-l citeam pe Iorga, fara sa-l termin vreodata;
2. nu se scrie cuvantul fatidic "print", ci "boieri de la facerea lumii";
3. boierii sunt de mai multe categorii. Am inceput sa enumar, pe dinafara, tot ceea ce invatasem (cu memorie fotografica) din Istoria dreptului romanesc a lui I. Peretz.

Profesorul Peretz era un dramaturg istoric in orele sale libere si tatal prea frumoasei Erastia Peretz, Miss Romania, azi Erastia Septimiu Sever, fiica mult mai reusita decat piesa sa dramatica Bimbasa Sava, jucata la Teatrul National, intr-o plictiseala solemna, ca si piesele lui N. Iorga.

Brancusi m-a intrerupt:
- Lasa prelegerile germano-romane, de tip universitar, faloase si prea acidulate. Nu prind la Paris. Chitibusurile referitoare la sineturile, hartoagele si pravilele mele nu prind pe Sena. Nu cred ca mai prind nici pe valea Vlaicii la Craiova sau in Boldul din Caracalul tau, unde s-a rupt carul cu prosti. Stiu ca prostii au plecat si au ramas desteptii, la voi, pe sesurile Romanatiului. Pe-acolo aveti numai robi, iobagi si slugoi. Ce-ai spus neamtului de la Berlin in chestia autorului lui Codex Sturdzanus?
- Ce sa-i spun? Ca a murit. Si a murit nebun. Se afla in functia de prim-ministru. Cand s-a deschis sedinta cu solemnitate si s-a rostit rugaciunea Tatal nostru (pe rand), dupa ce Dimitrie A. Sturdza (Ginerele printului Cantacuzino si cumnatul conservatorului boiernas P.P. Carp - n.n.) a referit ca a fost in audienta la Maiestatea sa Carol I de Hohenzollern (Regele ii primea pe demnitari in picioare si le dadea numai un deget la pupat - n.n.), s-a asezat sub masa. Acolo, a inceput sa cante: Cucurigu! Cucurigu! Cucurigu! Pe urma, cocosul-print a iesit de sub masa si a vrut sa inceapa sedinta. Nu mai era cocos, ci prim-ministru. Atunci, ministrii sai servili, liberali, au priceput: Dimitrie A. Sturdza, marele sef al celui mai mare partid de guvernamant din "rotativa" celor doua partide, innebunise. Nu au mai ascultat comanda. L-au dus la Viena, la sanatoriu. Profesorul neamt de boli nervoase l-a primit la clinica si l-a chestionat indelung pe pacient. Sturdza stapanea perfect limba germana. Diagnosticul de nebunie a fost pus, la precizie, dupa o jumatate de ora de conversatie.

Profesorul de neurologie de la Viena a intrebat suita stralucita de secretari si de ofiteri in fireturi:
- Ce demnitate are printul Sturdza, pacientul meu, in Romania?
- Este prim-ministru.
- Fericita tara! Acest om este nebun de cel putin doi ani. N-ati observat?

Am mai vorbit despre alt neamt din Romania, de la care s-a scornit blazonul de "tara a lui Hübsch", o tara hilara. (Expresia a fost prelucrata de Tudor Arghezi in Tara de Kutty).

Am luat la refec, prin contrast, bania Craiovei lui Mihai Bravu si a Basarabilor, pe voievodul oltean mosnean, marele Constantin Brancoveanu, pe Domnul Tudor si pe Iancu Jianu.

Olteni seriosi si pamfletari esopici, purtatori de sabie, de penita, de penel, de verb inaripat sau dalta, n-au iubit, nu au ingaduit si nu s-au scaldat in apele murdare ale "tarii lui Hübsch", si nici nu s-au plimbat, fericiti si trivial-joviali, in Tara de Kutty. Ei poseda voiosia, optimismul, euforia, omenia, dar nu jovialitatea ranceda si sentimentalitatea neghioaba. Nu accepta status quo ca o baltoaca stagnanta si nici relele asezari care contravin progresului, inovatiei creatoare, naturalitatii fertile, silogismului atenian heladic (care este altceva decat sofisma pezeventlacului fanariot, invadat din Levant pe filiera Fanarului, a Sublimei Porti si a argutiilor ecleziastice ale marilor prelati).

Popa Sapca era serios. Popa Radu Sapca este zeul nostru, zeu si patriarh. Episcopii si mitropolitii sunt niste "porci cu mitra in cap", dupa formula ex-ierodiaconului T. Arghezi, de la Carbunesti-Gorj (in foile matricole, Neica Ionita TeodorescuArghezi). Poetul fusese prietenul de tinerete al sculptorului.

Am barfit copios, impreuna, la Paris, pe Dr. Miron Cristea, Patriarh al bisericii autocefale romane, care nu semana la purtare cu staretii de la Tismana. Dr. Cristea era considerat un handralau. In aceasta atmosfera olteana, la Paris, si-apoi la Bucuresti, intr-o atmosfera de voiosie si de Tischreden (rosturi de masa à la Luther, cu Melanchton, fiul sau spiritual si ginere), s-a incherbat aceasta Pravila de la Craiova.