joi, 22 septembrie 2016

Recenzia volumului omagial lansat cu ocazia centenarului Vintilă Horia - În căutarea „Omului total”, de Mihaela Albu



Mihaela Albu

În căutarea „Omului total” – Vintilă Horia

În „Seria de autor” – pe care editura „Vremea” şi-a asumat-o cu responsabilitatea şi acribia-i binecunoscute – a apărut, la începutul anului 2016, volumul În căutarea „omului total”. Moştenirea literară şi spirituală a lui Vintilă Horia. Editorii, Cristian Bădiliţă şi Basarab Nicolescu, reunesc aici – după cum este specificat pe pagina de gardă – Actele colocviului Vintilă Horia: o sută de ani de la naştere, desfăşurat în 3-4 decembrie 2015 la Biblioteca „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, cu sprijinul Consiliului judeţean Dolj.
De altfel, la colocviul de la Craiova, căruia i s-au adăugat cele de la Alba Iulia şi Deva, şi, la scurtă vreme, încă o prestigioasă manifestare de acelaşi gen desfăşurată sub egida Universităţii de la Alcala de Henares, se lansa ineditul volum Memoriile unui fost Săgetător (găsit aproape miraculos printre manuscrisele lui V. Horia de către fiica acestuia), precum şi volumul Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate (autori Mihaela Albu şi Dan Anghelescu). Toate aceste evenimente, completate de o serie de articolele apărute în prestigioase reviste literare – România literară, Contemporanul, Convorbiri literare, Mozaicul, Jurnalul literar ş.a. -, semnate de Basarab Nicolescu, Andrei Pleşu, Alex. Ştefănescu, Aura Christi, Mihaela Albu, Dan Anghelescu, au devenit anul trecut repere importante, căpătând semnificaţie nu doar ca sărbătorire a centenarului unuia dintre cei mai valoroşi scriitori şi eseişti români, ci şi ca readucere a lui în actualitatea noastră culturală.
Autorii citaţi mai sus, precum şi alţii care mai semnează în volumul „actelor colocviului” – regretatul Florin Manolescu, Marilena Rotaru, Corin Braga, Ioana Costa (pentru a cita doar câteva nume) – scot în evidenţă un aspect sau altul din opera multi- şi transdisciplinară a unuia dintre „cei mai importanţi creatori ai exilului românesc din secolul XX” – cum îl numesc Cristian Bădiliţă şi Basarab Nicolescu în prefaţa intitulată „Moştenirea literară şi spirituală a lui Vintilă Horia” – şi chiar mai mult, am adăuga noi, a unuia dintre cei mai importanţi scriitori-gânditori europeni din veacul încheiat nu cu mult timp în urmă.

Volumul În căutarea „omului total” reuneşte aşadar studii ale unor cercetători care s-au aplecat cu competenţă asupra operei multidisciplinare a romancierului, eseistului, filosofului, poetului, jurnalistului Vintilă Horia. Cităm, spre edificare, mai întâi titlurile câtorva dintre articole: „Povestea, fără happy-end, a vieţii lui Vintilă Horia” (Alex. Ştefănescu), „Cavalerul Cunoaşterii Ce Va Veni” (Basarab Nicolescu), „Vintilă Horia: un gândirist après la lettre” (Florin Manolescu), „Publicistica lui Vintilă Horia în perioada interbelică” şi „Eseistul Vintilă Horia în revistele exilului românesc” (Mihaela Albu şi Dan Anghelescu), „Vintilă Horia în dosarele Securităţii” (Marilena Rotaru), „Vintilă Horia. De la comparatist la omul total” (Corin Braga), „Epistolarul latin şi Dumnezeu s-a născut în exil” (Ioana Costa), Ştefan cel Mare în romanul Mai sus de miazănoapte (Liviu Marius Ilie), „Dialogurile lui Vintilă Horia. Călătorie la centrele pământului şi dincolo de vizibil” (Cristian Bădiliţă) ş.a. Se cuvine menţionată totodată „Bibliografia Vintilă Horia”, alcătuită de Basarab Nicolescu, o binevenită sistematizare pe domeniile abordate de autor în limbile română, franceză, spaniolă – romane, nuvele, memorii, eseuri, poezie – , precum şi „Cărţi care se referă la opera lui Vintilă Horia”, „Corespondenţa”, „Reviste – numere speciale”, „Dicţionare”, „Teze de doctorat”. Volumul se încheie cu o Anexă ce inserează articolul publicat de Vintilă Horia în Cuvântul românesc (ianuarie 1991), sub titlul „După treizeci de ani”.

În prezentarea volumului editat de  „Vremea”, am fi putut începe tocmai cu acest din urmă articol, în care Vintilă Horia aduce în atenţia cititorului contemporan date edificatoare asupra campaniei duse de Securitatea românească împotriva celui care fusese desemnat câştigător al prestigiosului premiu Goncourt („un român scriind un roman în limba franceză, lucru care nu se mai întâmplase în analele premiului”). Acuzat de fascism, legionarism şi antisemitism, el devenise, aşa cum relatează, „prin decret marxist, un urmărit, un criminal de război. Mihai Ralea, trimis al Securităţii de la Bucureşti, venise la Paris ca să conducă abila campanie împotriva unui scriitor exilat care refuza să colaboreze.” (p. 344 în vol. cit.) Aceasta era, de fapt, vina supremă a scriitorului devenit celebru cu romanul Dumnezeu s-a născut în exil – aceea a refuzului de a deveni, fie şi prin acceptarea ca regimul comunist să se mândrească cu premiul său, un adept al acestuia, transformându-se astfel, dintr-un om liber, într-un susţinător care, indirect, ar fi legitimat crimele comunismului de tip stalinist. „Libertatea este călăuza tuturor personajelor din cărţile mele (...) În acelaşi fel, sub aceeaşi lumină, am încercat să conduc conştiinţele studenţilor mei către acelaşi port” (p. 348 în vol. cit.), va fi mărturia de credinţă nu numai a scriitorului de notorietate universală, dar şi a profesorului venerat până astăzi de cei care au avut privilegiul de a-i fi discipoli.

Să ne întoarcem însă la studiile consacrate operei sale din volumul În căutarea „omului total”.
Specialistul în literatura şi publicistica exilului, Florin Manolescu, prezintă sub titlul „Vintilă Horia: un gândirist après la lettre” frământările continui ale celui ce îşi căutase o nouă patrie, trăind însă „cu obsesia permanentă a ţării pierdute”, în exil „gândirismul cu program livresc devenind gândirism trăit.” (pp. 43, 44) Autorul scoate în evidenţă tema înstrăinării ca obsesie majoră deopotrivă în poezia, în romanele, conferinţele ori eseurile lui Vintilă Horia, urmând ca o treaptă superioară să fie cea a „ieşirii din contingentul exilului (spaţiul lacrimilor) şi situarea în orizontul arhetipurilor existenţiale (spaţiul cunoaşterii şi al creaţiei)”. Aceasta se va produce, subliniază cercetătorul, „abia odată cu apariţia romanului Dumnezeu s-a născut în exil”. Este „momentul” în care „gândirismul naţionalist (...) tinde să devină un gândirism de tip ezoteric tradiţional (în sensul pe care Guénon l-a dat acestui concept) şi acţiunea scrisului propriu-zis începe să fie subordonată unui proces teoretic (în care intră şi o nouă teorie a romanului) din ce în ce mai bine articulat.” (p. 47) Şi dacă Florin Manolescu îl înscrie pe Vintilă Horia în seria autorilor români de genul Camil Petrescu ori Mircea Eliade, adică cei care „meditând pe marginea propriilor romane, au reuşit să confere acestei meditaţii consistenţa unui program novator” (p. 47), Cristian Bădiliţă îl situează în familia literară a unor Papini, Junger sau Abellio, adică a acelor scriitori „a căror operă transcende literatura sau pentru care literatura nu se reduce la un joc pur stilistic, la scriitură, ci devine metodă şi traseu iniţiatic.” (v. art. „«Dialogurile» lui Vintilă Horia. Călătorie la centrele pământului şi dincolo de vizibil”, p. 328).
Teoria prin care V. Horia „face din roman un instrument de cunoaştere, în acord cu nivelul de cunoaştere realizat în ştiinţă sau în filosofia/ epistemologia contemporană cu el”, apare vizibilă şi în articolele dedicate de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu eseisticii autorului, subliniindu-se totodată că temele principale „se regăsesc – camuflate narativ sau expuse teoretic – şi trec, precum în vase comunicante, dinspre studiile eseistice către romane, dinspre literatură către eseu, luminându-se, completându-se reciproc în idei şi, nu de puţine ori, întru aceeaşi fundamentală temă – cunoaşterea Omului şi a Timpului ce i s-a dat.” (p. 138)
Şi ce altceva decât permanenta şi obsesiva dorinţă de cunoaştere au însemnat şi Călătoriile la centrele pământului? „Actele colocviului” însumează două articole dedicate acestui important volum de interviuri, publicat în spaniolă, cunoscând mai multe ediţii şi traduceri, o versiune în limba română apărând, în sfârşit, în 2015 la editura Art, în traducerea Sandei Popescu-Duma.
Primul articol, semnat de Iuliu Cristian Arieşanu, „Călătorie spre centrele pământului. O lectură antropologică”, descifrează pentru cititor „călătoria”, în care „fiecare centru particular, anticipând vortexul centrului, va fi la rândul lui punctul de inflexie al unei schimbări, al unei metanoia, al unei mutaţii: mutaţia operată de filozofie (Husserl, Gonseth, Marcel etc.), de psihanaliză (Yung), de arte (de la Joyce sau Junger până la Abellio, Messiaen, Fellini etc.), de medicină (Penfield, Selye, Masturzo, Palade), de fizică (Heisenberg, Bohr, Lupaşcu), de tehnică (în special cibernetica).” (p. 317, s.a.) Astfel, teoria „tehnicilor de cunoaştere”, va sublinia spre final autorul articolului, „nu înseamnă decât coordonarea între toţi creatorii şi oamenii de ştiinţă a unei contemporaneităţi epistemologice”, această Călătorie „punând în lumină (...) siuaţia (...) stranie a unei alte contemporaneităţi decât cea formată de cele două războaie mondiale, de marxism şi capitalism, de tehnică şi societate de consum, o contemporaneitate mai inexorabilă pentru că se lasă surprinsă în spatele tuturor realizărilor secolului XX şi pentru că ignorarea ei a dus la gestarea celeilalte.” (p. 326)
Cartea aceasta, unică în felul ei, nu este nici pe departe, subliniase şi Cristian Bădiliţă, „o simplă succesiune de Convorbiri, iar aceste Convorbiri nu sunt nici ele simple transcrieri.” Ea este mult mai mult decât atât. Fiind „un Eseu-anchetă despre stadiul actual al gândirii, artelor şi ştiinţelor”, cum însuşi autorul anchetelor o prezenta, este „o enciclopedie pe viu a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, o enciclopedie, atenţie!, realizată de un singur autor cu o viziune personală şi coerentă, avangardistă, i-aş putea spune, în sensul strict militar al termenului.” (p. 331)

Pe lângă prezentarea şi analiza câtorva laturi ale operei multi- şi transdisciplinare a acestui Cavaler al Cunoaşterii Ce Va Veni (în denumirea deja consacrată datorată lui Basarab Nicolescu), prin intermediul interviului şi cercetărilor din arhivele C.N.S.A.S. întreprinse de Marilena Rotaru, volumul aduce în atenţia cititorului român contemporan, din păcate mulţi ani văduvit de creaţia exilatului, falsurile întreprinse de Securitate în aşa-numitul „dosar al premiului Goncourt”. Ceea ce a reuşit Securitatea a fost perpetuarea – chiar până astăzi pentru unii neavizaţi – unei imagini false asupra opiniilor scriitorului. Toate acţiunile de atunci şi, uneori chiar şi de astăzi, se înscriu, cum arată jurnalista, într-un plan conceput de Partidul Comunist „de eliminare şi anihilare a elitelor.” (p. 153) Trecând în revistă câteva dintre „citatele-sentinţă”, autoarea articolului „Vintilă Horia în dosarele Securităţii” demontează „enunţurile tendenţioase, deformările şi extragerea unor pasaje numai din revista Sfarmă Piatră”, foştii, dar şi actuali detractorii alcătuind „un întreg arsenal al minciunii şi manipulării cu care, în cazul Vintilă Horia, puterea comunistă şi-a eliminat unul dintre intelectualii care i-ar fi putut împiedica să ia în stăpânire România.” (p. 155)
Ceea ce au reuşit s-a răsfrânt din păcate asupra omului; ceea ce nu au putut face, cu toate denigrările, împinse la absurd uneori, a fost să pună în umbră valoarea operei sale scrisă în patru limbi şi tradusă în mult mai multe.
Asupra „aventurii” existenţei sale, sublimată în operă, se va apleca Alex. Ştefănescu (sub titlul „Povestea, fără happy-end, a vieţii lui Vintilă Horia”), criticul cuprinzându-i întregul destin, în chip metaforic, în imaginea înotătorului printr-o viaţă zbuciumată: „Vintilă Horia n-a fost numai un scriitor de notorietate europeană (...), ci şi un personaj. Ca un înotător surprins de o furtună în largul mării, a fost smuls, răsucit şi aruncat de istorie, cu o forţă ieşită din comun, în cele mai imprevizibile direcţii şi n-a lipsit mult să şi dispară în adâncuri. Nici după moarte nu şi-a găsit liniştea, fiind blamat la scenă deschisă de abuzivul institut Elie Wiesel, pe baza unui verdict absurd, dat în 1946 de un tribunal stalinist (deci de o caricatură de tribunal)”. (p. 21)

O scurtă concluzie acum: Despre omul care a iubit libertatea, a trăit în exil drama despărţirii de tot ceea ce a însemnat familie, prieteni, limbă şi ţară, despre scriitorul care a rămas însă pentru totdeauna puternic înrădăcinat în cultura românească, vorbesc toţi autorii articolelor din volumul editat de „Vremea”.
Fiecare dintre cei citaţi mai sus, dar şi Lucian Dâncă, Claudia Drăgănoiu, Alina-Elena Costin ori Liviu Marius Ilie, aşadar fiecare în felul său, tratând o temă sau alta din multitudinea de propuneri pe care o face creaţia lui Vintilă Horia, invită, de fapt, cititorii să-i parcurgă cărţile celui care, aşa cum subliniază Corin Braga, „ca profil creator şi uman, se înscrie în tipologia omului total, goethean, cu o viziune holistă asupra lumii.” (p. 200)

Recenzie apărută în revista Mozaicul, nr. 7/2016.








Recenzia volumului omagial lansat cu ocazia centenarului Vintilă Horia - În căutarea „Omului total”, de Mihaela Albu



Mihaela Albu

În căutarea „Omului total” – Vintilă Horia

În „Seria de autor” – pe care editura „Vremea” şi-a asumat-o cu responsabilitatea şi acribia-i binecunoscute – a apărut, la începutul anului 2016, volumul În căutarea „omului total”. Moştenirea literară şi spirituală a lui Vintilă Horia. Editorii, Cristian Bădiliţă şi Basarab Nicolescu, reunesc aici – după cum este specificat pe pagina de gardă – Actele colocviului Vintilă Horia: o sută de ani de la naştere, desfăşurat în 3-4 decembrie 2015 la Biblioteca „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, cu sprijinul Consiliului judeţean Dolj.
De altfel, la colocviul de la Craiova, căruia i s-au adăugat cele de la Alba Iulia şi Deva, şi, la scurtă vreme, încă o prestigioasă manifestare de acelaşi gen desfăşurată sub egida Universităţii de la Alcala de Henares, se lansa ineditul volum Memoriile unui fost Săgetător (găsit aproape miraculos printre manuscrisele lui V. Horia de către fiica acestuia), precum şi volumul Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate (autori Mihaela Albu şi Dan Anghelescu). Toate aceste evenimente, completate de o serie de articolele apărute în prestigioase reviste literare – România literară, Contemporanul, Convorbiri literare, Mozaicul, Jurnalul literar ş.a. -, semnate de Basarab Nicolescu, Andrei Pleşu, Alex. Ştefănescu, Aura Christi, Mihaela Albu, Dan Anghelescu, au devenit anul trecut repere importante, căpătând semnificaţie nu doar ca sărbătorire a centenarului unuia dintre cei mai valoroşi scriitori şi eseişti români, ci şi ca readucere a lui în actualitatea noastră culturală.
Autorii citaţi mai sus, precum şi alţii care mai semnează în volumul „actelor colocviului” – regretatul Florin Manolescu, Marilena Rotaru, Corin Braga, Ioana Costa (pentru a cita doar câteva nume) – scot în evidenţă un aspect sau altul din opera multi- şi transdisciplinară a unuia dintre „cei mai importanţi creatori ai exilului românesc din secolul XX” – cum îl numesc Cristian Bădiliţă şi Basarab Nicolescu în prefaţa intitulată „Moştenirea literară şi spirituală a lui Vintilă Horia” – şi chiar mai mult, am adăuga noi, a unuia dintre cei mai importanţi scriitori-gânditori europeni din veacul încheiat nu cu mult timp în urmă.

Volumul În căutarea „omului total” reuneşte aşadar studii ale unor cercetători care s-au aplecat cu competenţă asupra operei multidisciplinare a romancierului, eseistului, filosofului, poetului, jurnalistului Vintilă Horia. Cităm, spre edificare, mai întâi titlurile câtorva dintre articole: „Povestea, fără happy-end, a vieţii lui Vintilă Horia” (Alex. Ştefănescu), „Cavalerul Cunoaşterii Ce Va Veni” (Basarab Nicolescu), „Vintilă Horia: un gândirist après la lettre” (Florin Manolescu), „Publicistica lui Vintilă Horia în perioada interbelică” şi „Eseistul Vintilă Horia în revistele exilului românesc” (Mihaela Albu şi Dan Anghelescu), „Vintilă Horia în dosarele Securităţii” (Marilena Rotaru), „Vintilă Horia. De la comparatist la omul total” (Corin Braga), „Epistolarul latin şi Dumnezeu s-a născut în exil” (Ioana Costa), Ştefan cel Mare în romanul Mai sus de miazănoapte (Liviu Marius Ilie), „Dialogurile lui Vintilă Horia. Călătorie la centrele pământului şi dincolo de vizibil” (Cristian Bădiliţă) ş.a. Se cuvine menţionată totodată „Bibliografia Vintilă Horia”, alcătuită de Basarab Nicolescu, o binevenită sistematizare pe domeniile abordate de autor în limbile română, franceză, spaniolă – romane, nuvele, memorii, eseuri, poezie – , precum şi „Cărţi care se referă la opera lui Vintilă Horia”, „Corespondenţa”, „Reviste – numere speciale”, „Dicţionare”, „Teze de doctorat”. Volumul se încheie cu o Anexă ce inserează articolul publicat de Vintilă Horia în Cuvântul românesc (ianuarie 1991), sub titlul „După treizeci de ani”.

În prezentarea volumului editat de  „Vremea”, am fi putut începe tocmai cu acest din urmă articol, în care Vintilă Horia aduce în atenţia cititorului contemporan date edificatoare asupra campaniei duse de Securitatea românească împotriva celui care fusese desemnat câştigător al prestigiosului premiu Goncourt („un român scriind un roman în limba franceză, lucru care nu se mai întâmplase în analele premiului”). Acuzat de fascism, legionarism şi antisemitism, el devenise, aşa cum relatează, „prin decret marxist, un urmărit, un criminal de război. Mihai Ralea, trimis al Securităţii de la Bucureşti, venise la Paris ca să conducă abila campanie împotriva unui scriitor exilat care refuza să colaboreze.” (p. 344 în vol. cit.) Aceasta era, de fapt, vina supremă a scriitorului devenit celebru cu romanul Dumnezeu s-a născut în exil – aceea a refuzului de a deveni, fie şi prin acceptarea ca regimul comunist să se mândrească cu premiul său, un adept al acestuia, transformându-se astfel, dintr-un om liber, într-un susţinător care, indirect, ar fi legitimat crimele comunismului de tip stalinist. „Libertatea este călăuza tuturor personajelor din cărţile mele (...) În acelaşi fel, sub aceeaşi lumină, am încercat să conduc conştiinţele studenţilor mei către acelaşi port” (p. 348 în vol. cit.), va fi mărturia de credinţă nu numai a scriitorului de notorietate universală, dar şi a profesorului venerat până astăzi de cei care au avut privilegiul de a-i fi discipoli.

Să ne întoarcem însă la studiile consacrate operei sale din volumul În căutarea „omului total”.
Specialistul în literatura şi publicistica exilului, Florin Manolescu, prezintă sub titlul „Vintilă Horia: un gândirist après la lettre” frământările continui ale celui ce îşi căutase o nouă patrie, trăind însă „cu obsesia permanentă a ţării pierdute”, în exil „gândirismul cu program livresc devenind gândirism trăit.” (pp. 43, 44) Autorul scoate în evidenţă tema înstrăinării ca obsesie majoră deopotrivă în poezia, în romanele, conferinţele ori eseurile lui Vintilă Horia, urmând ca o treaptă superioară să fie cea a „ieşirii din contingentul exilului (spaţiul lacrimilor) şi situarea în orizontul arhetipurilor existenţiale (spaţiul cunoaşterii şi al creaţiei)”. Aceasta se va produce, subliniază cercetătorul, „abia odată cu apariţia romanului Dumnezeu s-a născut în exil”. Este „momentul” în care „gândirismul naţionalist (...) tinde să devină un gândirism de tip ezoteric tradiţional (în sensul pe care Guénon l-a dat acestui concept) şi acţiunea scrisului propriu-zis începe să fie subordonată unui proces teoretic (în care intră şi o nouă teorie a romanului) din ce în ce mai bine articulat.” (p. 47) Şi dacă Florin Manolescu îl înscrie pe Vintilă Horia în seria autorilor români de genul Camil Petrescu ori Mircea Eliade, adică cei care „meditând pe marginea propriilor romane, au reuşit să confere acestei meditaţii consistenţa unui program novator” (p. 47), Cristian Bădiliţă îl situează în familia literară a unor Papini, Junger sau Abellio, adică a acelor scriitori „a căror operă transcende literatura sau pentru care literatura nu se reduce la un joc pur stilistic, la scriitură, ci devine metodă şi traseu iniţiatic.” (v. art. „«Dialogurile» lui Vintilă Horia. Călătorie la centrele pământului şi dincolo de vizibil”, p. 328).
Teoria prin care V. Horia „face din roman un instrument de cunoaştere, în acord cu nivelul de cunoaştere realizat în ştiinţă sau în filosofia/ epistemologia contemporană cu el”, apare vizibilă şi în articolele dedicate de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu eseisticii autorului, subliniindu-se totodată că temele principale „se regăsesc – camuflate narativ sau expuse teoretic – şi trec, precum în vase comunicante, dinspre studiile eseistice către romane, dinspre literatură către eseu, luminându-se, completându-se reciproc în idei şi, nu de puţine ori, întru aceeaşi fundamentală temă – cunoaşterea Omului şi a Timpului ce i s-a dat.” (p. 138)
Şi ce altceva decât permanenta şi obsesiva dorinţă de cunoaştere au însemnat şi Călătoriile la centrele pământului? „Actele colocviului” însumează două articole dedicate acestui important volum de interviuri, publicat în spaniolă, cunoscând mai multe ediţii şi traduceri, o versiune în limba română apărând, în sfârşit, în 2015 la editura Art, în traducerea Sandei Popescu-Duma.
Primul articol, semnat de Iuliu Cristian Arieşanu, „Călătorie spre centrele pământului. O lectură antropologică”, descifrează pentru cititor „călătoria”, în care „fiecare centru particular, anticipând vortexul centrului, va fi la rândul lui punctul de inflexie al unei schimbări, al unei metanoia, al unei mutaţii: mutaţia operată de filozofie (Husserl, Gonseth, Marcel etc.), de psihanaliză (Yung), de arte (de la Joyce sau Junger până la Abellio, Messiaen, Fellini etc.), de medicină (Penfield, Selye, Masturzo, Palade), de fizică (Heisenberg, Bohr, Lupaşcu), de tehnică (în special cibernetica).” (p. 317, s.a.) Astfel, teoria „tehnicilor de cunoaştere”, va sublinia spre final autorul articolului, „nu înseamnă decât coordonarea între toţi creatorii şi oamenii de ştiinţă a unei contemporaneităţi epistemologice”, această Călătorie „punând în lumină (...) siuaţia (...) stranie a unei alte contemporaneităţi decât cea formată de cele două războaie mondiale, de marxism şi capitalism, de tehnică şi societate de consum, o contemporaneitate mai inexorabilă pentru că se lasă surprinsă în spatele tuturor realizărilor secolului XX şi pentru că ignorarea ei a dus la gestarea celeilalte.” (p. 326)
Cartea aceasta, unică în felul ei, nu este nici pe departe, subliniase şi Cristian Bădiliţă, „o simplă succesiune de Convorbiri, iar aceste Convorbiri nu sunt nici ele simple transcrieri.” Ea este mult mai mult decât atât. Fiind „un Eseu-anchetă despre stadiul actual al gândirii, artelor şi ştiinţelor”, cum însuşi autorul anchetelor o prezenta, este „o enciclopedie pe viu a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, o enciclopedie, atenţie!, realizată de un singur autor cu o viziune personală şi coerentă, avangardistă, i-aş putea spune, în sensul strict militar al termenului.” (p. 331)

Pe lângă prezentarea şi analiza câtorva laturi ale operei multi- şi transdisciplinare a acestui Cavaler al Cunoaşterii Ce Va Veni (în denumirea deja consacrată datorată lui Basarab Nicolescu), prin intermediul interviului şi cercetărilor din arhivele C.N.S.A.S. întreprinse de Marilena Rotaru, volumul aduce în atenţia cititorului român contemporan, din păcate mulţi ani văduvit de creaţia exilatului, falsurile întreprinse de Securitate în aşa-numitul „dosar al premiului Goncourt”. Ceea ce a reuşit Securitatea a fost perpetuarea – chiar până astăzi pentru unii neavizaţi – unei imagini false asupra opiniilor scriitorului. Toate acţiunile de atunci şi, uneori chiar şi de astăzi, se înscriu, cum arată jurnalista, într-un plan conceput de Partidul Comunist „de eliminare şi anihilare a elitelor.” (p. 153) Trecând în revistă câteva dintre „citatele-sentinţă”, autoarea articolului „Vintilă Horia în dosarele Securităţii” demontează „enunţurile tendenţioase, deformările şi extragerea unor pasaje numai din revista Sfarmă Piatră”, foştii, dar şi actuali detractorii alcătuind „un întreg arsenal al minciunii şi manipulării cu care, în cazul Vintilă Horia, puterea comunistă şi-a eliminat unul dintre intelectualii care i-ar fi putut împiedica să ia în stăpânire România.” (p. 155)
Ceea ce au reuşit s-a răsfrânt din păcate asupra omului; ceea ce nu au putut face, cu toate denigrările, împinse la absurd uneori, a fost să pună în umbră valoarea operei sale scrisă în patru limbi şi tradusă în mult mai multe.
Asupra „aventurii” existenţei sale, sublimată în operă, se va apleca Alex. Ştefănescu (sub titlul „Povestea, fără happy-end, a vieţii lui Vintilă Horia”), criticul cuprinzându-i întregul destin, în chip metaforic, în imaginea înotătorului printr-o viaţă zbuciumată: „Vintilă Horia n-a fost numai un scriitor de notorietate europeană (...), ci şi un personaj. Ca un înotător surprins de o furtună în largul mării, a fost smuls, răsucit şi aruncat de istorie, cu o forţă ieşită din comun, în cele mai imprevizibile direcţii şi n-a lipsit mult să şi dispară în adâncuri. Nici după moarte nu şi-a găsit liniştea, fiind blamat la scenă deschisă de abuzivul institut Elie Wiesel, pe baza unui verdict absurd, dat în 1946 de un tribunal stalinist (deci de o caricatură de tribunal)”. (p. 21)

O scurtă concluzie acum: Despre omul care a iubit libertatea, a trăit în exil drama despărţirii de tot ceea ce a însemnat familie, prieteni, limbă şi ţară, despre scriitorul care a rămas însă pentru totdeauna puternic înrădăcinat în cultura românească, vorbesc toţi autorii articolelor din volumul editat de „Vremea”.
Fiecare dintre cei citaţi mai sus, dar şi Lucian Dâncă, Claudia Drăgănoiu, Alina-Elena Costin ori Liviu Marius Ilie, aşadar fiecare în felul său, tratând o temă sau alta din multitudinea de propuneri pe care o face creaţia lui Vintilă Horia, invită, de fapt, cititorii să-i parcurgă cărţile celui care, aşa cum subliniază Corin Braga, „ca profil creator şi uman, se înscrie în tipologia omului total, goethean, cu o viziune holistă asupra lumii.” (p. 200)

Recenzie apărută în revista Mozaicul, nr. 7/2016.