joi, 30 septembrie 2010

Imagini de la lansarea cartii "Poveste cu o fata", de George C. Dumitru




Mai multe imagini, pe pagina noastra de Facebook si la Bocancul literar.

duminică, 26 septembrie 2010

Lansare de carte - "Poveste cu o fata", de George C. Dumitru


Va invitam la lansarea cartii "Poveste cu o fata", de George C. Dumitru!

Evenimentul va avea loc marti, 28 septembrie, ora 14.00, la Libraria Mihail Sadoveanu din Bucuresti.

Vor vorbi scriitoare Doina Rusti si Silvia Colfescu, directorul editurii Vremea.

Volumul Poveste cu o fată cuprinde şase povestiri pline de farmec: Poveste cu o fată, Paty, Popa Marin, Opulenţă, Dreptul de a sta, Un pârâu fără apă.
Autorul a publicat mai multe povestiri în reviste literare precum Tomis şi Oglinda Literară, iar debutul editorial şi l-a făcut în antologia Respiro. Proză scurtă 2000-2002 (Editura Dacia, 2003).


Va asteptam!

joi, 23 septembrie 2010

Weekendul acesta, targ de carte la Palatul Sutu



De astazi pana duminica, va asteptam
la Festivalul de Carte si Arte
de la Muzeul de Istorie a Municipiului Bucuresti.

Joi, vineri si sambata, programul este intre 10.00 si 20.00,
duminica intre 10.00 si 16.00.

Va asteptam!

CATEVA PAGINI DIN... "Culinariard. Restaurante, carciumi, vorbe", de Claudiu Leonte


Antreul

Nu ştiu să vă povestesc cum am ajuns să scriu despre cârciumi şi mâncare, pesemne că nu a fost un moment atât de memorabil, unul dintre acele momente pe care le povesteşti la cina de sâmbătă seara, precum îşi istorisesc taţii aventurile din armată sau colegii de facultate rămaşi burlaci - isprăvile amoroase cu iz de mit. Cert este că acum vreo trei ani m-am apucat să ţin un blog în care, cu priceperea unui client de vază, despicam firul cârciumăriei în patru. Şi uite aşa, fără să-mi dau seama, am ajuns în târgul Bucureştilor anilor 2000 "persoana avizată" când vine vorba încotro s-o apuci atunci când foamea de mâncare şi socializare te dă afară din casă, o combinaţie stranie de cronicar de locante şi îndrumător de suflete rătăcite în jungla gastronomiei.

Ce este cu adevărat important pentru mine este faptul că am descoperit uimitoarea şi fascinanta pasiune de a peregrina prin tărâmul culinariard în căutarea unor poveşti, senzaţii şi sentimente pe care să le colecţionez cu grijă în clasorul memoriei mele. Câţi oameni mănâncă de foame, câţi de dragul socializării şi câţi cu adevărat de dragul mâncării? Întotdeauna am fost de părere că poţi creiona perfect personalitatea unui om dacă ştii ce şi unde mănâncă. Suntem ce mâncăm, gândim la fel cum mâncăm şi ne comportăm social aşa cum tratăm mâncarea. Asta este teoria mea, după Darwin, poate cea mai evoluţionistă.

Ceea ce urmează, cu îngăduinţa dumneavoastră, este o culegere a articolelor ce sălăşluiau şi sălăşluiesc încă în neantul paginilor virtuale. Am încercat să nu intervin foarte mult în esenţa lor, pentru a lăsa dezgolită în faţa dumneavoastră inocenţa momentului la care ele au fost scrise. Acolo unde am crezut de cuviinţă, am făcut un soi de notă la final (numită upgrade, în lumea internauţilor) pentru a vă da veşti despre cum mai stau lucrurile azi, spre deosebire de momentul în care scriam articolul respectiv.

Aşadar, poftă bună la citit!

Cum recunoşti un restaurant bun?

Pot spune lucruri concrete despre calitatea unui restaurant din secunda unu, din momentul în care am intrat pe uşă... dar mă rog, asta poate fi de multe ori o chestiune de fler sau una subiectivă. Există anumite lucruri care îţi vor povesti despre locul în care te afli mai mult decât orice carte din lume. Să o luăm metodic, ca la şcoală:

Nu intra într-un restaurant gol niciodată, chiar dacă arată senzaţional. Intră în cea mai răpciugoasă cârciumă din lume dacă e înghesuială, asta înseamnă că se mănâncă bine şi că ingredientele sunt proaspete, nu au timp să se altereze.

Uită-te la faţa chelnerului când vine la masă. Nu e neapărat necesar să fie prietenos, trebuie să pară preocupat şi să fie genul pe care nu l-ai ocoli pe stradă. Chelnerii prea prietenoşi (genul acela care încearcă să te "combine" să-ţi iei şi starter, chiar dacă tu nu vrei) nu sunt semn bun. Semn bun sunt chelnerii ocupaţi şi relaxaţi în acelaşi timp, semn bun este patronul atunci când vine la masă şi îţi recomandă lucruri sau chiar te serveşte, semn bun este un chelner care nu îţi recomandă cel mai scump produs din meniu.

Pâinea. Pâinea soseşte întotdeauna prima. Este buzduganul zmeului ce îţi bate în poarta apetitului. Uită-te la ea şi vei afla radiografia întregii cârciumi. Ea îţi va povesti despre cât de preocupat este proprietarul de afacerea/clienţii săi. Dacă e franzelă de la colţ, tăiată cum a dat Dumnezeu şi aruncată într-un coş, atunci exact ăsta este modul în care va arăta prânzul sau cina ta: legume ieftine, peşte congelat, carne de vită la mâna a doua etc. Pâinea este declaraţia de dragoste a "localului" pentru tine, oaspetele lui. Bucură-te de fiecare dată când ţi se pun pe masă pâine făcută în casă, baghetă franţuzească cu coaja tare, chifle din făină integrală, coşuri cu multe tipuri de pâine din care ai ce să alegi! În acest caz aşează-te relaxat la masă, căci ce va urma e pe măsură. Din aceeaşi gamă este şi oliviera: una e când vezi ulei de floarea soarelui prelins peste tot, alta când ai în faţă ulei de măsline pus cu grijă într-un recipient inventiv.

Meniul. Dacă are 7 pagini şi este o întreagă croazieră prin bucătăriile lumii, ridică-te şi pleacă. Meniu scurt - cârciumă de cunoscători. Meniu pe un anumit specific dezvoltat frumos şi variat - vei mânca bine!

Toaleta. Nu trebuie să fie un altar al eliberării, dar specialiştii spun că este oglinda bucătăriei. Dacă este curată (deşi nu sofisticată), aşa este şi bucătăria. Nu vreţi să mâncaţi într-un restaurant în a cărui toaletă să nu-ţi vină să pui mâna pe robinetele de la chiuvetă.

Salata. Cere o salată la început... simplă, de legume. Dacă salata te va impresiona, înseamnă că restul mesei te va da pe spate. CEL MAI GREU LUCRU E SĂ FACI O SALATĂ!!!! Nu glumesc, trebuie să ştii să îmbini legumele cu ierburile şi cu dressingul perfect! În plus, orice bucătar care se respectă şi îşi respectă audienţa îşi alege singur legumele din piaţă, are furnizorii lui, se trezeşte de dimineaţă ca să fie sigur că prinde ce e mai bun. Patru roşii de METRO tăiate şi vărsate într-o farfurie înseamnă un singur lucru: nu eşti în locul potrivit pentru a te bucura de o masă cumsecade.

Timpul petrecut de când ai comandat până la venirea antreului. Vine instant, nu e tocmai bine; asta înseamnă că este gata preparat (ceea ce se va vedea şi pe legumele puţin triste). Timpul perfect este între 5 şi 10 minute; ai timp să te acomodezi, să vină băuturile şi mai înseamnă un lucru esenţial: mărimea bucătăriei este direct proporţională cu cea a sălii de mese. Adică: mâncarea ta va avea atenţia deplină a unui bucătar, eventual a unui sosier, a unui Chef care supervizează etc. Dacă aştepţi de ţi se face foame a doua oară după un antreu, nu înseamnă nici pe departe că cineva stă să elaboreze felul tău de mâncare, înseamnă mai degrabă că în bucătărie se află o tanti singură şi disperată, care încearcă din toate puterile să încropească ceva...

Aşadar nu trebuie să mergi de două ori într-un restaurant pentru a te convinge de calitatea lui, în fond poţi intra o singură dată şi cere un antreu - nu o să coste foarte mult, va fi exact preţul pe care îl vei plăti pentru a tăia sau adăuga o locaţie pe lista preferinţelor tale.

Unde sunt restaurantele româneşti?

Răspunsul ar veni natural: în România! Din păcate, tocmai asta le împiedică pe bietele restaurante "cu specific românesc" să existe ca entităţi demne de luat în seamă; carevasăzică România distruge specificul românesc şi asta pentru că românul patron de restaurant românesc şi-a dorit dintotdeauna ceva mai mult.

Exemplu / caz de studiu:

Casa Românească - Otopeni - un local postat pe DN1, având ca target preliminar "cine pică": trecători, şoferi, piloţi şi stewardese, cetăţeni din Otopeni şi Baloteşti etc. Surpriza omului (patronului) a fost că nimerise pe o nişă bună, avea un meniu cinstit şi gustos, un decor suficient de kitsch ca să nu mai trebuiască să baţi încă vreo 80 de km până pe Valea Prahovei. Adică: era şi blăniţa de urs, erau şi buchete de porumb pănuşat, fântâniţa de lemn în dotare + costume populare pentru chelneri. Acum, ca să fiu sincer, omu' realizase o atmosferă ce putea impresiona turistu' străin de România.

Şi uite-aşa, cu borşul lipovenesc, cu pastrama pe plită, cu jumările la borcan, cu murăturile asortate puse în casă, au început să apară prin locantă oameni mai de soi, cantautori, oameni politici, primul ministru, oameni de afaceri etc. Afacerea mergea, Catanga cânta pe la mese, butiile de vin împrăştiau generoase ulcele aburinde. În patru ani, locul devenise de referinţă pentru iubitorii genului. Acum un an, ce s-a gândit românul patron: "Am cârciumă şmecheră, lume bună, trebuie să mă prezint la înălţime, oamenii aceştia merită ceva deosebit".

Şi uite-aşa s-a produs o schimbare de meniu în conformitate cu vremurile: borşul lipovenesc, mielul la ţăst, purcelul de lapte la cuptor şi ciolanul cu varză afumată au fost date afară din meniu pe motiv că sunt arhaice, iar în locul lor au apărut mândre: selecţie de sushi, foie gras, platouaş de brânzeturi cu blue cheese şi camembert, toate integrate firesc printre pastrama de berbecuţ şi sarmalele moldoveneşti! FELICITĂRI CONDUCERII UNITĂŢII! Şi, ca să închei apoteotic, voi aminti că lăutarii cu ţambal şi acordeon au fost înlocuiţi de lăutari cu vioară electronică şi sintetizator.

Aşadar unde sunt restaurantele româneşti? Sunt în comă şi bineînţeles că nu-şi dau seama!

(Casa Românească - Calea Bucureştilor, 285, Otopeni)

Restaurantul pe care trebuie să-l cauţi!

Întors din vacanţă, am luat hotărârea să includ în poveştile mele şi restaurante de pe alte meleaguri (mai însorite), până la urmă suntem fiinţe care umblă, aşadar nu strică o informaţie despre o locaţie, fie ea şi la câteva sute sau mii de km. Sunt obsedat de găsirea lucrului care să corespundă perfect cu ceea ce îmi doresc într-un anumit moment al vieţii mele. Soţia îmi spune că uneori devin enervant şi poate că are dreptate. Spre exemplu, atunci când gătesc şi am nevoie de un anumit ingredient, pot să pierd ore bune în căutarea lui printr-un Bucureşti total neofertant din acest punct de vedere. Asta e! Nu mă pot abţine!!!

Aşa s-a întâmplat cu restaurantul de care am să vă povestesc mai jos. Mai fusesem în el cu un an înainte, la recomandarea unui localnic, iar faptul că l-am găsit atunci, îmi dau seama acum, a fost o pură întâmplare. Găsirea lui a doua oară a fost o întreagă saga, morţi de foame, pierduţi într-un peisaj straniu în care fiecare colţ seamănă cu celălalt. Nu o să insist şi nici nu o să amintesc prea mult de cantitatea de nervi izvorâtă parte din foame, parte din neputinţă. În cele din urmă, s-a arătat, ca premiu al încăpăţânării de a-l găsi... cel mai valoros premiu.

Dacă sunteţi cumva prin Franţa, mai exact prin Bordeaux, vă mai despart fix 60 de km de autostradă, de ţărmul Atlanticului - golful Arcachon-ului, un loc unde sunt pescuite unele dintre cele mai apreciate stridii din lume. Un peisaj absolut superb, al cărui vârf de lance sunt dunele lui Pilat, un soi de munţi din nisip. O zonă mai puţin turistică decât multe altele din Franţa, o zonă în care nu vei muri orbit de flash-urile chinezilor şi japonezilor sau de gălăgia turiştilor englezi. Între cele câteva plaje ale zonei respective se află una al cărui nume este "Petit Nice".

Ei bine, aici se află perla gastronomică a zonei. Un restaurant exact pe plajă (parţial sălbatică), înconjurat de copaci şi nisip, al cărui nume este "Restaurant de Petit Nice - Chez.... nu mai ştiu cum" - oricum este singurul de pe plaja cu pricina. De departe, locaţia arată precum coliba Unchiului Tom, o chestiune de lemn cu o terasă acoperită cu stuf năpădit de vegetaţie luxuriantă, crescută uneori necontrolat. Înăuntru, bineînţeles, masă lângă masă, să tot fie vreo 15. Chelneriţe desculţe ce aleargă dintr-o parte în alta cu diverse platouri monstruoase.

Meniul este Voltaire în varianta gastronomică, o încântare a imaginaţiei atunci când îl citeşti, este Mecca iubitorilor de peşte. Spre exemplu, în cazul în care te-ai hotărât să comanzi la antreu o asietă de fructe de mare, ea va cuprinde: 6 stridii proaspăt deschise (cred că mişcau), o jumătate de homar, un crab imens (cred că avea 20 de cm în diametru), 2 langustine, 6 creveţi, multe scoici şi alte vieţuitoare. O imensitate de delicii aduse pe pat de gheaţă direct pe mijlocul mesei şi credeţi-mă pe cuvânt că nimic de pe imensul platou nu auzise vreodată de congelator.

Totul foarte simplu, având ca regulă de aur "ce e bun, e bun şi crud" (sau mă rog, aproape). Dacă cumva ai reuşit să treci de antreu, poţi încerca unul dintre peştii Atlanticului pe grătar de cărbuni sau cuptor de lemne (speciile diferă în funcţie de sezon, sau de ce a picat în plasă), sau o caracatiţă întreagă scufundată în ceaun. Lucrarea de a termina tot ce-ai comandat de foame este extrem de grea, slavă Domnului că îţi stă alături un vin demn de toată stima, căci vorba aceea - te afli în inima Ţării Vinului. În această cârciumioară am descoperit că uneori, la Bordeaux, merită să bei şi vin alb.

A doua vizită la acest restaurant mi-a întărit ideea că are ceva special, te face să te bucuri de lucrurile simple, te invită să fii liber şi să uiţi de tot felul de reguli şi canoane. Acolo, la marginea (civilizată) a Europei, având în faţă oceanul, pe masă resturi dezorganizate de crustacee, în stânga Dunele lui Pilat iar în dreapta sticla de vin, am avut revelaţia relaxării totale, acel moment din viaţă în care ai înăuntrul tău siguranţă deplină că nimic nu ţi se poate întâmpla rău, că de fapt ai nevoie de atât de puţine lucruri pentru a fi fericit.

Am hotărât să numesc restaurantul (asemenea exploratorilor care îşi botezau descoperirile cum le trecea lor prin cap): "Locul unde te întorci atunci când vrei să-ţi aduci aminte de unde ai plecat". La final, evident, mi-am dat seama că e un nume lung şi ciudat pe care nimeni nu-l va ţine minte. Cu siguranţă restaurantul îl va ţine minte oricine îi va călca pragul.

Notă: Aş fi plătit oricât.... a fost oricum ridicol de puţin, chiar şi după standardele unui român.

Legendele unor cârciumi de Bucureşti

Există, sau a existat un număr de cârciumi în Bucureşti al căror proprietar mi-ar fi plăcut să fiu, nu pentru că locaţiile de care vă voi vorbi ar fi vreo mină de aur, ci pentru că sunt o mină de amintiri şi poveşti strânse într-o viaţă. Cârciumi vechi - şi, când spun "vechi", spun ante-revoluţionare; au mai rămas puţine într-un oraş ce caută noul cu dinadinsul. De fiecare dată când merg la Paris, îmi face o deosebită plăcere să caut pe pereţii fiecărui stabiliment culinar în care intru autorizaţia de alcool, deoarece pe aceasta se află anul înfiinţării. În general, acolo restaurantele, bistro-urile, barurile sunt chestiuni de câteva generaţii, acolo lumea trăieşte din această afacere şi o lasă moştenire, acolo o cârciumă este o meserie în care te implici, nu o investiţie pe care ai făcut-o pentru că aveai ceva extra-bani din imobiliare sau vânzări de maşini din Germania. Revenind la oraşul de sub Dealul Mitropoliei şi la cârciumile lui, nu mă pot abţine să nu observ că, din şase cârciumi celebre pe care mi le-am dorit, doar într-una mai pâlpâie uşor candela unor vremuri ce le-au făcut poveste.

Caru' cu Bere - e cea mai bine păstrată dintre toate. A fost cumpărată (sau, mă rog, luată în gestiune) în 2005, uşor renovată şi repusă în circuit. E tot timpul plină şi faptul că, atunci când treci seara prin faţa ei, pereţii vechi de o sută de ani respiră în stradă muzică, râsete şi sunet de halbe ciocnite, mă face să mă bucur uşor. Am intrat în Car alături de noul proprietar, în ziua în care a semnat contractul. Am umblat prin toate cotloanele şi, fără să exagerez, absolut orice bucăţică de zid, orice masă veche, orice bucată de podea slinoasă respira istorie. A fost momentul în care am plasat-o pe locul întâi în "cârciumi pe care aş vrea să le am".

Capşa - o cârciumă la ale cărei poveşti am crescut cu gura deschisă, cu mult înainte de a lua contact fizic cu locaţia. Fratele bunicii mele (şoferul regelui Mihai, până în 1948) avea o mulţime de poveşti pe care le trăise acolo. Ascultam şi îmi imaginam o lume întreagă de aristocraţi, industriaşi, moşieri, artişti, între zidurile stabilimentului de pe calea Victoriei. Mai târziu, am regăsit exact acea lume imaginată de mine, în amintirile lui Alexandru Paleologu despre Capşa. Azi, la 2009, Casa Capşa este o locaţie frumos restaurată, dar care a pierdut tot... dar absolut tot din sclipirea şi spiritul de altădată. Mi-e greu să spun unde ar fi greşeala, poate în abordarea noii locaţii, poate în meniu, poate în comunicare sau poate (şi aici iar îl citez pe Paleologu) nu mai există oameni pentru Casa Capşa. Tristeţea localului în discuţie mă face să-l situez pe locul doi în "cârciumi pe care aş vrea să le am".

Cireşica - celebritatea acestei cârciumi vine din postarea ei în imediata apropiere a Teatrului Bulandra. Generaţii de artişti celebri s-au oprit la Cireşica după repetiţii, pentru "una mică", şi au plecat de acolo două zile mai târziu. La Cireşica se obişnuia să bei vinul pe "doape", adică atunci când comandai o sticlă de vin ţi se lăsa dopul, pe care îl băgai în buzunar. Dimineaţa la notă, numărul dopurilor din buzunar trebuia să corespundă cu cel al sticlelor de pe notă. Din gama "poveşti cu celebrităţi", la Cireşica vodka se servea în pahare mari de apă, iar apa în pahare mici de vodkă, astfel că, pentru privitorii neavizaţi, "maeştrii" păreau că beau multă "apă" cu puţină "vodkă". Locaţia a fost scoasă şi ea la vânzare la un moment dat, acum s-a redeschis renovată într-un stil ce o face o altă cafenea din Bucureşti, practic singurul lucru autentic rămas este numele. Pentru ceea ce putea fi, Cireşica intră pe locul trei.

Nicoreşti - ăsta e un local apărut în perioada comunistă şi celebru pentru faptul că era loc de petrecere pentru securişti. Unii l-ar dărâma pentru asta, eu sunt de părere că o istorie se asumă, ba mai mult, atunci când devine istorie, ar trebui profitat. În ziua de azi, Nicoreşti este exact ca acum 20 de ani, chelnerii sunt şi ei de atunci... ba mai mult, recunosc în câte un client ce stă singur la o masă nostalgia unei persoane care a cunoscut vremurile de glorie ale stabilimentului. Din păcate, Nicoreşti este o cârciumă ce merge în virtutea unui renume şi va sfârşi, ca atare, fără nicio idee de reinventare. Locul patru.

Bolta Rece - celebră şi ea pentru petrecerile fără termen şi pentru lumea pestriţă, pentru mititeii delicioşi şi vinul dosit. În ziua de azi, acest restaurant reprezintă cel mai bine dintre toate locaţiile pomenite termenul de: "s-a dus". A fost renovat prost, kitsch, nu mai spune nimic de istoria lui. Un loc frumos, ratat impardonabil, ce intră pe locul cinci.

Trofeul "cârciumi pe care aş vrea să le am" îl acord de departe restaurantului ce a fost Şarpele Roşu. Astăzi o ruină în curs de demolare, ce înghite în molozul şi praful dărâmăturilor poveştile lui Iordache, Dinică, Bănică, Nelu Ploieşteanu şi ale altor personaje ce au făcut - din acel loc - cel mai boem teritoriu bucureştean al ultimelor decenii. Locaţia şi-a depăşit de mult statutul de cârciumă, a devenit legendă încă din timpul în care funcţiona. În 1998, într-o vreme în care eram mult prea tânăr şi mult prea sărac, proprietarul Şarpelui Roşu mi l-a oferit, locaţie + brand, în schimbul sumei de 90 de mii de dolari. Evident că nu îi aveam, dar am rămas cu convingerea că, într-o zi, îl voi reinventa. Din păcate, timpul nu aşteaptă, iar eu nu am fost, se pare, destul de convins. În curând, acolo va răsări probabil un bloc, din ai cărui pereţi noii locatari vor auzi speriaţi noaptea acordurile lui "La Chilia-n Port", iar luminile citadine vor crea în dormitorul lor, din umbre, silueta - cocoşată peste o masă - a lui Iordache.

(Capşa - Calea Victoriei, 36, Bucureşti
Cireşica - Strada Schitu Măgureanu, 3, Bucureşti
Nicoreşti - Strada Toamnei, 14, Bucureşti
Bolta Rece - Strada Popa Savu, 53-55, Bucureşti)

Povestea Ţestului

Poate, pentru mulţi, acest cuvânt "ţest" nu spune mare lucru, sună arhaic şi dacă se vorbeşte de el în această carte, înseamnă că oarecum se leagă de mâncare. Ţestul, în două cuvinte, este un soi de cuptor de pâine ce îşi are originea prin miezul Olteniei, de la Segarcea la Băileşti, o invenţie ciudată ce scoate pâini mari cât o roată de Dacia 1300, pufoase şi gustoase, încât cel care a apucat să guste o dată din pâinea în ţest rămâne cu gândul la ea o viaţă. Ca orice lucru autentic din neologica noastră ţară, ţestul este pe cale de dispariţie sau, mai rău, acolo unde mai există, a suferit nişte modificări atât de dramatice, încât dăunează conceptului în sine. Această drăcovenie arată ca un fel de clopot / pălărie / ozn făcut din lut, paie şi balegă, un lucru destul de simplu în principiu dar, vă garantez, extrem de complicat în fond. Am căutat prin toată Oltenia să mai găsesc un ţest autentic şi, cu greu (şi cu ajutorul unei prietene), am găsit unul în fundul unei "bătături" de prin Cătane. Nu mai există. Pur şi simplu oamenii au uitat cum se mai construieşte, nu mai ştie nimeni să "calce ţestul", nu mai e nimeni în stare să facă compoziţia perfectă ca el să nu crape atunci când înfruntă flăcările aprige, ţăranii moderni preferând să sudeze bine o jantă de tractor şi să o folosească pe post de ţest.

În copilărie mi-am petrecut vacanţele într-un sat oltenesc şi ţin minte că priveam fascinat cum femeile îşi suflecau poalele şi începeau un soi de dans ritual cu picioarele goale prin lut, pentru a da naştere acelei compoziţii speciale. Ultima femeie pe care am văzut-o făcând acest lucru a fost bunica mea. Azi ea are 96 de ani, nu-şi mai aduce aminte ce punea exact pentru a face ţestul să nu crape, iar eu am undeva, într-o curte din Pipera - Ultimul Ţest. În ziua de Florii mi-am adunat câţiva prieteni, mi-am suflecat mânecile, am frământat o pâine şi am dat drumul la ţest. Deşi nu mă aşteptam, a ieşit exact ca în copilărie: mare, pufoasă, stropită cu roşii proaspete pe deasupra şi desenată cu furculiţa. Mirosul unic de aluat copt pe pământ s-a ridicat triumfător deasupra suburbiei Bucureştilor, făcând pentru o clipă uitată detenţia lui Gigi. A fost un festin ce a avut în centru această pâine antică cu gust unic, din care se rupe cu mâna atunci când este caldă iar ea, pâinea, respira aburi călduţi cu miros de grâu ce plesneşte în iulie în soarele arzător al Olteniei.

De ce istorisesc această întâmplare cu caracter personal şi într-o oarecare măsură şi intim? Pentru că din nou îmi aduc aminte de lipsa de personalitate şi de mâncarea cantinească a restaurantelor româneşti din Bucureşti (şi nu numai). Ţestul este un instrument în jurul căruia poţi să-ţi construieşti un întreg concept de cârciumă, căci el în afară de pâine mai ştie să facă şi pui şi plăcinte şi o mulţime de alte lucruri de o savoare unică. Este de-a dreptul idiot cum cârciumile italieneşti îşi aduc meşteri din Italia pentru a le construi "cel mai" cuptor de pizza, iar cârciumile tradiţionale preferă să-ţi pună pe masă franzela turcească tăiată cu cuţitul. Ţestul în discuţie este doar unul dintr-un lung şir de exemple ce s-ar putea da, de metode autentice de gătit uitate sau pierdute. Ce este mai trist este faptul că nu colectivizarea le-a distrus, ci din contră, capitalismul şi ramura sa unică de economie românească de piaţă, în care segmentul "cârciumi tradiţionale" trăieşte şi respiră pentru că există Metro.

O idee bună ar fi ca nemţii de la Metro să pună nişte ţesturi în vânzare, frumoase, făcute în Germania; poate că aşa bivolul cu cârciumă românească o să înţeleagă că lucrurile importante ale civilizaţiei noastre culinare mor... nu pentru că ultima femeie care a călcat ţestul a făcut 96 de ani, ci pentru că ei nu au nici un fel de responsabilitate în ceea ce priveşte perpetuarea bucătăriei tradiţionale, pentru că ei de fapt îşi fac cârciumi româneşti pentru că sunt mai ieftine, visul lor adevărat fiind ca într-o bună zi să vândă sushi.

miercuri, 15 septembrie 2010

CATEVA PAGINI DIN... "Brancusi. Pravila de la Craiova", de Petre Pandrea


Intro

Cel de-al doilea volum din seria Brancusi a lui Petre Pandrea prezinta cititorilor un text inedit, intitulat Pravila de la Craiova. Scris in inimitabilul stil al marelui creator de texte literare care a fost Petre Pandrea, volumul se constituie nu numai intr-un portret al lui Brancusi, vazut din perspectiva compatriotului sau de pe meleagurile Olteniei, ci si intr-un portret al lui Pandrea insusi, cu trasaturile sale ce pot fi recunoscute in tot ceea ce a scris. Se desfasoara astfel in fata cititorului privelistea fascinanta a unei minti sclipitoare, a unei culturi pe cat de profunde, pe atat de vaste, a unui spirit viu si acid. O lectura la fel de captivanta ca si toate celelalte scrieri ale lui Pandrea, la fel de instructiva si la fel de necesara celor care doresc sa se familiarizeze cu creatia marilor artisti si scriitori ai secolului XX.


Constantin Brancusi si Pravila de la Craiova

C. Brancusi declara deseori, in momente de melancolie si dor de tara, in atelierul sau parizian mobilat in pur stil rural de Hobita, ca el tine de Pravila de la Craiova. In aceasta Pravila de pe Jii ar fi sursa inspiratiei sale tainice.

Pravila de la Craiova ar fi Muza adormita, acel nisus formativus si Oul primordial al creatiei plastice si al lumii cu forme brancusiene (Le commencement du monde, The Beginning of Life).

Fiecare artist si ganditor are o viziune proprie si forme de exteriorizare specifice. Critica cuprinde aceste forme, le arata izvoarele, depisteaza influentele si le delimiteaza. Una dintre cele mai vechi si mai bune pravile valahe este Pravila lui Matei Basarab, voievod la Targoviste (din anul 1652).

Pravila lui Vasile Lupu a aparut la Iasi (pentru Moldova), cu sase ani mai inainte (1646). Primele pravile pe teritoriul Romaniei au fost contractele de negustori romani, explicate de arheologul Vasile Parvan in lucrarea sa Despre negutatorii romani la gurile Dunarii (Die römischen Kaufleuten am Donaumünden - teza de doctorat la Breslau). Tema a fost tratata si de latinistul Popa-Lisseanu, profesor secundar emerit.

Pravila de la Craiova (ca denominatiune) am auzit-o pomenita, pentru prima oara, la Paris, din gura lui Constantin Brancusi. Am ramas perplex. Stiam despre foarte multe pravile romane si straine, antice, medievale si mai moderne. Le studiasem la I. Peretz, dramaturg si universitar de Istoria Dreptului.

Tocmai sosisem, de la Berlin, in atelierul din Impasse Ronsin, "infundatura dracului", cum ii spunea sculptorul in momente de manie si de nostalgie dupa Hobita si dupa Craiova, dupa Hanul lui Spirtaru din Craiova, dupa bodega lui Zamfirescu, unde lepadase "sortul verde", pentru a avea "bordeiul" si tejgheaua lui.

Audiasem, la Berlin, in 1927, din primele semestre la Istoria Dreptului, Oglinda saxonilor (Sachsenspiegel). Era un soi de pravila din istoria dreptului german si se preda la Universitatea de pe Unter den Linden, unde il aveam profesor la Stiinta pravilelor pe dr. Ernst Heymann. Pe acolo trecusera putini romani. Fusese si Mihail Kogalniceanu. Non multa, sed multum. Fantoma lui ma obsedase la Alma Mater de pe Spreea, din 1927 pana in 1933, cu spiritul lui de reforme, de inovatie, de progres, cu batalia pentru taranii dijmasi, pentru robii tigani si pentru o literatura a bastinasilor, pentru Unire si progres. Batalia lui si cea de la Podul Inalt mi se pareau tot atat de mari ca si batalia de la Valmy si batalia lui Humboldt, patronul nostru umanist si universitar.

Dascalul berlinez Heymann imi vorbise la o ora a colocviilor individuale (Sprechstunde) despre Codex Sturdzanus.

Heymann fusese prieten cu Dimitrie A. Sturdza, membru si secretarul Academiei Romane, colectionarul de texte istorice si prim-ministru.

Istoricul meu de drept german si de drept comparat mondial purta o barba alba si lunga, ca un Mos Craciun de pe Spreea si de pe Jii. Profesorul neamt fusese prieten de tinerete cu istoricul si academicianul bucurestean, pe vremea cand D. A. Sturdza avea barbuta alba. Un moment l-am considerat pe Herr Prof. dr. Ernst Heymann cam ramolit, putintel zaharisit, fapt care se cam intampla si la aulicii universitari si academicieni berlinezi sau balcanici.

Am ramas in perplexitate la Berlin. Am ramas perplex si la Paris, la Brancusi (cu barba argintiu inspicata), care-mi vorbea despre o Pravila a Craiovei. Oare sculptorul vindea castraveti, gradinarului? Stia despre o pravila, despre care eu nu auzisem, desi eram expert?

Lucrurile merg intre cobilitarii olteni. Oltenii acestia sunt destul de esopici intre ei. Oltenii, zisi juveti, sunt indeobste de o voiosie incantatoare si permanentizata, as spune euforica, plus politetea de mosneni, care a devenit prototip pentru toti (tradusa in acea joie brancusiana). Unii juveti se considera, falosi, "boieri de la facerea lumii", cum se zice intr-adevar in hrisoave sau cum spusese despre sine Brancusi, mosnean din Hobita, ca este un prince-paysan. Eram de fata cand o spusese unui strain indiscret de genealogia, de familia si de nationalitatea sa.

Era in ziua cu chestia Pravilei de la Craiova, discutata dupa plecarea "striinului" (Strain - in dialect oltean local - n.n.). Pe maistrul Brancusi l-am dezaprobat energic dupa plecarea strainului moftangiu, in "chestia" cu prince-paysan. Mi se parea o prejudecata inadmisibila la un intelectual. I-am zis-o cu impetuozitatea tinerei generatii (tocmai trimisesem la Bucuresti Manifestul Crinului Alb, impreuna cu Sorin Pavel si arheologul Ion Nestor, asistentul lui Parvan, astazi academician).
- À d'autres, Maitre! S-o spui altora, neica Costache! Daca te-ar auzi Muica de la Gorj, s-ar supara! Nu face frumos! Noi nu suntem ciocoi, ca sa ne facem printi, ca Nicolas Petresco-Comnène, diplomatul nostru de la Legatia din Berlin, descendent halucinat din dinastia Comnenilor bizantini. El e, de fapt, Nae Petrescu si semneaza N.P. Comnène. Si asa sunt prea multi printi romani la Paris, la Nisa si pe continent. De ce sa-i mai sporim si noi, cu mosnenii din Juvetia? N.P. Comnen, luat in ansamblu, este, in fond, un om de treaba. Are o marota princiara care strica totul. Are o fata desteapta si un baiat, la fel. Copii cuminti, fara mofturi. Sunt prietenii mei. Mosnenii nu sunt principi-tarani, ci tarani-sadea, tarani mijlocasi, selectionati prin munca si batalii duse contra boierilor veliti romani si contra principilor placintari ai Fanarului.

La inceput, in economia naturala, pe care multi sociologi si istorici seriosi europeni o considera economie "paradiziaca" (in special berlinezii mei si sociologul Ferdinand Tömmies de la Bonn), se afla pamant mult de aratura, pentru gradini si pentru pometuri, pentru islazuri si faneata. Prin selectia naturala darwiniana, cei harnici si cei mai sanatosi au ocupat pamant mult.

S-a inceput batalia cu boierii veliti, adica boierii cei mari care "pofteau" (pohteau - zice cronicarul), pe langa ce aveau ei, si "curelele" mosnenesti. Au invins, uneori. Alteori, mosnenii si razesii au fost infranti si au ajuns iobagi. N-au invins, totdeauna, velitii, fiindca voievozii aveau nevoie de ei, de cei mici. Mosneanul oltean si razesii moldoveni sunt tarani sadea, tarani mai vigurosi, care si-au pastrat "curelele" si fisteicile de pamant, muncesc si astazi la coarnele plugului, cu burta mai plina si dau vlastare mai puternice.

Conversatia avea loc in anul 1928, in plina criza mondiala.

In Oltenia, ca si pretutindeni in lume, dijmasii, palmasii si robii tigani sunt mai piperniciti, mai chirciti, mai degenerati (ca sa spunem cuvantul grav). Au trait si traiesc in bordeie putin luminoase, fara hrana suculenta. In privinta zisului "prince-paysan" sunt bazdacuri esopice si senioriale care nu sunt demne de un oltean adevarat de pe Jii si de pe Oltet, de la Hobita, de la Strehaia (unde a inceput Mihai Bravu ca mic dregator), de la Cerneti (unde a fost mic dregator Domnul Tudor Vladimirescu) sau de la Izlazul lui Radu Sapca, popa iluminist. Cat despre Pravila de la Craiova n-am auzit. Stiu de Codex Sturdzanus si de Sachsenspiegel, stiu de o suta de pravile romane si "striine".

I-am povestit anecdota cu Herr Prof. dr. Ernst Heymann care ma intreba in 1927, la Berlin, daca mai traieste Dimitrie A. Sturdza, valahul cu barbiche blanche (barbuta alba), amicul suspus la Bucuresti, pe la Academie (presedinte), presedinte al partidului liberal, print si cumnat cu P.P. Carp, prin neveste cantacuzinesti.

Constantin Brancusi isi mangaie barba argintie si ma intreaba ironic si voios:
- Si ce ai raspuns belferului tau neamt, de la care vad ca ai invatat tot soiul de dracovenii si-mi tii prelegeri despre mosneni, adica inveti pe taica-tau cum se fac copiii?! Vom vorbi si despre Pravila de la Craiova. Intai sa caut printre hartoagele mele, ca sa-ti arat ca un mosnean este un print. Pravila de la Craiova nu s-a scris. In loc sa scrii despre Sachsenspiegel si despre Izvoarele germano-engleze ale lui Montesquieu (subiect de teza), mai bine ai face bine sa scrii despre Pravila Craiovei.

C. Brancusi a scotocit in hartoagele si boarfele lui si a gasit un text in care scria, negru pe alb, despre mosneni: "boieri de la facerea lumii". Am ramas perplex. In orice avocat zace chitibusarul si proceduristul.

Facusem practica in tribunalul Ilfov, purtand cu orgoliu geanta (ca al cincilea secretar) marelui avocat Anibal Teodorescu, profesor universitar, ajuns, pe meritele sale, membru al Academiei Romane. Ma invatase randuiala unui dosar, precizia termenelor si a concluziilor, in fapt si drept, nevoia austeritatii, si in viata particulara si in negotul cu clientii (cam zanatici si aflati in criza).

Invatasem chitibusurile de la adversarul sau, Istrati Micescu, adversar de bara si de metoda. Lucrurile rele se invata mai usor decat cele bune si daca vrei sa captezi un om suspus, un dregator, te adresezi viciilor si defectelor lui, iar nu partilor pozitive si excelente.

Primele lucruri care se invata de catre secretari sunt chitibusurile si procedura. (Mai tarziu, am redactat si publicat o Procedura penala, cu adnotari, jurisprudenta si comentarii, lucrata la mare viteza de doi amici: Lucretiu Banarescu si V. Atanasiu).

Cand am vazut textul cu "mosnenii, boieri de la facerea lumii" in Oltenia noastra rurala, am ridicat obiectii:
1. am contestat autenticitatea textului (de care habar n-aveam), desi facusem istorie cu V. Parvan si-l citeam pe Iorga, fara sa-l termin vreodata;
2. nu se scrie cuvantul fatidic "print", ci "boieri de la facerea lumii";
3. boierii sunt de mai multe categorii. Am inceput sa enumar, pe dinafara, tot ceea ce invatasem (cu memorie fotografica) din Istoria dreptului romanesc a lui I. Peretz.

Profesorul Peretz era un dramaturg istoric in orele sale libere si tatal prea frumoasei Erastia Peretz, Miss Romania, azi Erastia Septimiu Sever, fiica mult mai reusita decat piesa sa dramatica Bimbasa Sava, jucata la Teatrul National, intr-o plictiseala solemna, ca si piesele lui N. Iorga.

Brancusi m-a intrerupt:
- Lasa prelegerile germano-romane, de tip universitar, faloase si prea acidulate. Nu prind la Paris. Chitibusurile referitoare la sineturile, hartoagele si pravilele mele nu prind pe Sena. Nu cred ca mai prind nici pe valea Vlaicii la Craiova sau in Boldul din Caracalul tau, unde s-a rupt carul cu prosti. Stiu ca prostii au plecat si au ramas desteptii, la voi, pe sesurile Romanatiului. Pe-acolo aveti numai robi, iobagi si slugoi. Ce-ai spus neamtului de la Berlin in chestia autorului lui Codex Sturdzanus?
- Ce sa-i spun? Ca a murit. Si a murit nebun. Se afla in functia de prim-ministru. Cand s-a deschis sedinta cu solemnitate si s-a rostit rugaciunea Tatal nostru (pe rand), dupa ce Dimitrie A. Sturdza (Ginerele printului Cantacuzino si cumnatul conservatorului boiernas P.P. Carp - n.n.) a referit ca a fost in audienta la Maiestatea sa Carol I de Hohenzollern (Regele ii primea pe demnitari in picioare si le dadea numai un deget la pupat - n.n.), s-a asezat sub masa. Acolo, a inceput sa cante: Cucurigu! Cucurigu! Cucurigu! Pe urma, cocosul-print a iesit de sub masa si a vrut sa inceapa sedinta. Nu mai era cocos, ci prim-ministru. Atunci, ministrii sai servili, liberali, au priceput: Dimitrie A. Sturdza, marele sef al celui mai mare partid de guvernamant din "rotativa" celor doua partide, innebunise. Nu au mai ascultat comanda. L-au dus la Viena, la sanatoriu. Profesorul neamt de boli nervoase l-a primit la clinica si l-a chestionat indelung pe pacient. Sturdza stapanea perfect limba germana. Diagnosticul de nebunie a fost pus, la precizie, dupa o jumatate de ora de conversatie.

Profesorul de neurologie de la Viena a intrebat suita stralucita de secretari si de ofiteri in fireturi:
- Ce demnitate are printul Sturdza, pacientul meu, in Romania?
- Este prim-ministru.
- Fericita tara! Acest om este nebun de cel putin doi ani. N-ati observat?

Am mai vorbit despre alt neamt din Romania, de la care s-a scornit blazonul de "tara a lui Hübsch", o tara hilara. (Expresia a fost prelucrata de Tudor Arghezi in Tara de Kutty).

Am luat la refec, prin contrast, bania Craiovei lui Mihai Bravu si a Basarabilor, pe voievodul oltean mosnean, marele Constantin Brancoveanu, pe Domnul Tudor si pe Iancu Jianu.

Olteni seriosi si pamfletari esopici, purtatori de sabie, de penita, de penel, de verb inaripat sau dalta, n-au iubit, nu au ingaduit si nu s-au scaldat in apele murdare ale "tarii lui Hübsch", si nici nu s-au plimbat, fericiti si trivial-joviali, in Tara de Kutty. Ei poseda voiosia, optimismul, euforia, omenia, dar nu jovialitatea ranceda si sentimentalitatea neghioaba. Nu accepta status quo ca o baltoaca stagnanta si nici relele asezari care contravin progresului, inovatiei creatoare, naturalitatii fertile, silogismului atenian heladic (care este altceva decat sofisma pezeventlacului fanariot, invadat din Levant pe filiera Fanarului, a Sublimei Porti si a argutiilor ecleziastice ale marilor prelati).

Popa Sapca era serios. Popa Radu Sapca este zeul nostru, zeu si patriarh. Episcopii si mitropolitii sunt niste "porci cu mitra in cap", dupa formula ex-ierodiaconului T. Arghezi, de la Carbunesti-Gorj (in foile matricole, Neica Ionita TeodorescuArghezi). Poetul fusese prietenul de tinerete al sculptorului.

Am barfit copios, impreuna, la Paris, pe Dr. Miron Cristea, Patriarh al bisericii autocefale romane, care nu semana la purtare cu staretii de la Tismana. Dr. Cristea era considerat un handralau. In aceasta atmosfera olteana, la Paris, si-apoi la Bucuresti, intr-o atmosfera de voiosie si de Tischreden (rosturi de masa à la Luther, cu Melanchton, fiul sau spiritual si ginere), s-a incherbat aceasta Pravila de la Craiova.


miercuri, 8 septembrie 2010

Weekendul acesta, Targ de Carte pe Lipscani


La sfarsit de saptamana, va invitam la Targul de Carte de pe Lipscani, targ ce se va desfasura in spatele Bancii Nationale.

Veti putea profita de o reducere de 20% din pretul de librarie al cartilor.

Program de vizitare: 10-12 septembrie, 8.00-20.00. Intrarea libera.

Va asteptam!

"Arhitectul", de Fahri Balliu


Novela "Arhitectul" pune in scena personaje fascinante ale lumii orientale, intr/o fictiune inspirata din fapte istorice. Povestea inaltarii splendidului monument Taj Mahal se impleteste cu povestea vietilor celor care-l initiaza si ale celor care-l cladesc, incepand cu genialul arhitect albanez Mehmet Isa si sfarsind cu frumoasa Mumtaz-Mahall, sotia defuncta a sahului Djahan.

Fahri Balliu

Fahri Balliu, scriitor, ziarist si patron de presa albanez, s-a nascut in 1956 la Elbasan. A studiat la Universitatea din Tirana; este licentiat al Facultatii de Istorie-Filozofie. A scris articole cu subiecte axate pe literatura si arta, scenarii de filme si culegeri de proza scurta.

"Oglan. Navigand spre Labrador", de Ion Teleianu


"Oglan. Navigand spre Labrador" este un roman autobiografic scris de un fost bucatar ce a lucrat pe vasele romanesti de pescuit, dar si la Athenee Palace. Autorul povesteste nenumarate intamplari hazlii petrecute pe vas, farsele puse la cale de marinari, patanii din copilaria si adolescenta unui gorjan.

"Tocmai atunci, nava noastra a ridicat ancora si contra-curentul a facut ca prova sa ramana pe pozitie, iar pupa sa inceapa sa se miste (probabil ca si timonierul a ambalat motorul). Deodata, intr-un minut, nava noastra a ajuns sa stea perpendicular pe linia de inaintare a navei englezesti. Noroc ca ei au observat, ca de nu, intrau in noi cu prova si ne loveau chiar la hala masinilor, ceea ce ar fi insemnat scufundarea noastra imediata. Cum acea nava era petrolier, scanteile provocate de impact ar fi declansat si incendiu pe ambele nave. Ei au reusit sa franeze si sa ia cat au putut banda stanga, facand un ruliu la limita inclinatiei de avarie. Navele s-au pupat pur si simplu, scrasniturile scotandu-ne pe toti pe punte, sa vedem ce se intampla."
(fragment din carte)

joi, 2 septembrie 2010

Targul de Carte de pe Lipscani, 3-5 septembrie


La sfarsit de saptamana, va invitam la Targul de Carte de pe Lipscani, targ ce se va desfasura in spatele Bancii Nationale.

Veti putea profita de o reducere de 20% din pretul de librarie al cartilor.

Program de vizitare: 3-5 septembrie, 9.00-21.00. Intrarea libera.

Va asteptam!


CÂTEVA PAGINI DIN... "Călătorie la Louisville", de Fabiola Stoi


Ultima apariţie în colecţia Autori români a editurii Vremea este Călătorie la Louisville, volum de povestiri semnat de Fabiola Stoi.
Volum de debut, Călătorie la Louisville cuprinde douăsprezece povestiri scrise folosind tehnici variate: naraţiunea la persoana întâi (în care povestitorul este o tânără fată, o tânără mamă sau un agent de vânzări), precum şi povestiri la persoana a treia, un monolog adresat în mediul universitar, pagini de jurnal, o povestire epistolară sub forma câtorva scrisori trimise de pe front.

Personajele care animă aceste povestiri sunt, de asemenea, diverse, evocând figurile realităţii cotidiene ale fiecăruia dintre noi şi situaţiile inedite pe care mulţi le trăim în această epocă în care comunicaţia, viteza şi tehnologia sunt cuvintele de ordine.

Există însă două elemente ce leagă aceste povestiri: o valorizare a umanului, a sentimentelor, şi o notă de optimism, atitudine ce se regăseşte din ce in ce mai rar in literatura contemporană.

Mai jos, câteva pagini din povestirea ce deschide volumul:



Călătorie la Louisville


I.

Autobuzul de la aeroport m-a lăsat în autogară, cu cele două valize mari de-o parte şi de alta. Le-am apucat mânerele şi am pornit-o încet, pe pavajul lucios al staţiei de autobuz. Aveam indicaţii precise: imediat ce ies din clădirea mică a autogării, o iau la stânga, apoi prima la dreapta şi pe strada St. Nicholas, două sute de metri mai sus, la numărul 159, era pensiunea. Trotuarul străzii St. Nicholas era plin de gropi şi de denivelări, valizele mele se împotmoleau. Mi-era teamă că o să-mi rămână vreo rotiţă prinsă în gropi şi că o să târăsc apoi valizele până la pensiune. De pe trotuar am coborât în stradă, maşinile treceau pe lângă mine, aveau loc să mă ocolească, nu era un trafic aglomerat pe care prezenţa mea să-l încurce.

Şi eu şi valizele mele am ajuns în bună stare la pensiune. Tot după indicaţiile precise am bătut în geamul de la parter. Fereastra s-a deschis şi a apărut un tip blond, simpatic la prima vedere, puţin ciufulit şi cu un zâmbet somnoros.

— Cristi? l-am întrebat de jos din stradă. Bună… sunt Magda. Am ajuns, în sfârşit!

— Sal’tare! Bine ai venit! Noroc că am pus ceasul să sune, altfel m-ai fi găsit dormind.

M-am uitat la ceas şi era ora unu, la prânz.

— Hai că am cheia de la studioul tău, mi-a dat-o Bill, administratorul, spuse el ieşind din clădire. Ne-am pupat ca nişte vechi amici, deşi ne ştiam numai din e-mail-uri, de vreo lună jumătate. Cristi nu era un tip înalt, dar nici scund. Era slăbuţ şi cu un zâmbet care îi deschidea toată faţa.

— Lasă bagajele la mine şi hai sus să-ţi vezi vastele apartamente, spuse zâmbind. O să te ajut după aia să-ţi duci lucrurile. E la ultimul etaj.

Am urcat scările înguste până la etajul doi. Privindu-l din spate cum urca scările, mi-am spus că nu e chiar slăbuţ, ci mai degrabă agil. Avea mişcări de felină. „Bine că nu e un taciturn şi că am un vecin ok”, m-am gândit. În plus, era cam de vârsta mea, nu credeam să aibă mai mult de douăzeci şi şase, maxim douăzeci şi şapte de ani.

Am intrat într-un studio mic, cât o cutie de chibrituri. Stând în mijlocul încăperii, m-am uitat în jurul meu. Deja numai cu prezenţa mea umpleam camera. Pe un perete era improvizată o chicinetă – plită electrică, chiuvetă, iar în faţa lor o masă pentru două persoane. Mai era un şifonier încastrat şi un pat. Pereţii erau folosiţi la maximum – rafturi pe toate laturile camerei şi, în colţ, un televizor mic, suspendat.

— Îţi place? mă întrebă Cristi. E puţin mai mică decât a mea, dar mi se pare mai intimă, pentru că nu e chiar lângă trotuar. Şi pentru o tipă, cred că e potrivită. Oricum, era singura disponibilă.

— E bine, mulţumesc că ai vorbit cu Bill ăsta. Cred că o să încap aici pentru câteva luni. Toaleta unde e? şi baia sau duşul?

— Sunt comune, la fiecare etaj, îmi răspunse Cristi. Uite, veceul e în capătul culoarului. De obicei e foarte curat. Iar duşul e chiar lângă camera ta. Eu i-am spus lui Bill că vrei pentru şase luni. Dacă vrei să prelungeşti, trebuie să vorbeşti cu el din timp.

Eram sigură că nu voiam să prelungesc. Bursa obţinută era de două semestre universitare, adică de şase luni. Să stau atât timp într-un singur loc era pentru mine o provocare.


II.

Cum ajunsesem în orăşelul ăla nord-american de una singură?

Ei bine, eu credeam că tinereţea era pentru a vedea lumea largă, locuri la mare distanţă de casa mea, de ţara mea. Iar bătrâneţea rămânea pentru locurile mai apropiate, cum ar fi Europa sau nordul Africii. Eram în anul doi de facultate când am realizat că bursele universitare m-ar putea ajuta în mare parte să-mi îndeplinesc planurile de călătorie. Aşa că am început să depun cereri la orice bursă de studiu se ivea în străinătate, fie în domeniul literaturii, fie în domenii conexe pe care puteam să le valorific în interesul meu. Aveam un timp alocat special pentru căutarea pe internet şi pentru completarea formularelor de cerere de bursă la universităţi din toate colţurile lumii. Cu un an în urmă văzusem India, iar cu doi ani înainte petrecusem trei luni în Australia. Mai aveam multe pasiuni asiatice de satisfăcut – China, Japonia, Tibetul, dar în anul acela optasem pentru o universitate din Louisville, Kentucky. De fapt, universitatea din Louisville optase pentru mine. Bursa era substanţială şi se adresa în special studenţilor din Europa de est, vorbitori de limba engleză, pasionaţi de literatura engleză, americană şi de compoziţie. Mă încadram perfect în profil, aşa că am obţinut bursa fără nici un obstacol. Iată-mă deci studentă pentru sesiunea de toamnă şi de iarnă la Universitatea din Louisville.

Nu îmi doream să locuiesc în campusul universităţii, pentru că acesta era în marginea oraşului şi mi-ar fi limitat libertatea de mişcare. Nu mă consideram o studentă comună. Eram o studentă călătoare, care, la cei douăzeci şi cinci de ani, învăţa şi vizita lumea în acelaşi timp. M-am hotărât deci să locuiesc deci în oraş, aşa că am dat sfoară în ţară pe la toate cunoştinţele mele pentru a găsi pe cineva care să ştie oraşul şi cazările cele mai bune şi cele mai ieftine. Dacă nu aş fi găsit pe nimeni, aş fi fost nevoită să fac totul prin internet şi prin convorbiri telefonice – rezervare, plată, garanţii, ceea ce nu-mi convenea foarte mult. Nu ştii niciodată cu cine ai de-a face la telefon sau dacă contul în care virezi banii e chiar cel bun. Aşa am aflat de Cristi.

Era amicul unui amic de-al fratelui meu. Am luat imediat legătura cu el şi mi-a răspuns foarte gentil că mă poate ajuta să găsesc un studio într-o pensiune. Amicul fratelui meu îmi spusese despre Cristi că e un ciudat. Descrierea pe care i-o făcuse era contradictorie: un tip extrem de deştept, capabil de multă muncă, dar care putea să stea pe tuşă, social vorbind, perioade lungi, să se dedice vreunui hobby şi să nu intre în legătură cu nimeni – cunoscut sau necunoscut. Avusesem mare noroc să-mi răspundă la mesaj (cel puţin aşa mi s-a spus) şi să mai fie şi dispus să îmi rezolve formalităţile de cazare la pensiune. Din mesajele trimise de Cristi, nu mi se păruse a fi câtuşi de puţin ciudat. Chiar îmi spusese că se bucura să aibă un vecin, respectiv o vecină, din România, aşa că mă ajuta cu mare plăcere.

Locuia în Louisville de un an şi lucra la o editură. În plus, stătea chiar la o pensiune, aproape de centrul oraşului. Până la universitate făceam cam o jumătate de oră cu autobuzul, dar acest lucru chiar mă aranja. Puteam să simt în fiecare zi pulsul vieţii nord-americane. Aşa am ajuns să locuiesc în acel mic studio de pe strada St. Nicholas 159.

Aranjarea studioului mi-a luat câteva zile. Până la sfârşitul săptămânii am colindat oraşul în lung şi în lat. Am făcut câteva cumpărături pentru studio (cum ar fi vase noi, consumabile de casă sau pur şi simplu câteva obiecte de decor).

Săptămâna următoare au început cursurile, iar eu eram încântată. În fiecare săptămână, câte un profesor important din domeniu era invitat să ne vorbească. Louisville mi se părea înainte un orăşel prăfuit din Kentucky, genul de oraş de provincie în care după-amiezele sunt liniştite şi nopţile mute. După prima lună, mi-am schimbat părerea. Foloseam serile şi fiecare week-end la maxim – ieşeam în oraş sau chiar prin împrejurimi, dacă timpul îmi permitea, făceam fotografii, băteam magazinele, luam adesea masa cu Cristi, iar în unele seri îmi arăta câte un bar şic sau hard sau flower-power. Viaţa în America de nord era frumoasă şi erau atât de multe de explorat.

Vedeam în colegii mei de curs ocazia de a cunoaşte nu numai oraşul, dar şi oamenii din Kentucky, mentalitatea lor. Şi colegii mei erau chiar simpatici. Ieşeam cu ei în baruri şi la terase ori de câte ori aveam ocazia. După prima lună aveam deja o grămadă de nume în agendă. Nu era rău pentru un outsider, dar mă convinsesem că americanii sunt deschişi, de fapt, cei mai deschişi colegi dintre toţi pe care îi vizitasem până atunci.

Pe Cristi îl sunam ori de câte ori aveam o întrebare, o nedumerire sau doar voiam să ies undeva însoţită. De fapt, la o lună după ce ajunsesem acolo îi spuneam Cris, aşa cum se prezenta el, aşa cum îi spunea Bill, administratorul, sau colegii de la editură.

Lucra mai mult de acasă, aşa că îl puteam suna la orice oră. Începuserăm, încetul cu încetul să ne vedem aproape în fiecare zi.

Începusem chiar să renunţ la ieşirile cu colegii de curs pentru a lua masa cu Cris sau ca să mergem la cinema împreună. Mi se părea ciudat că nu avea nici un amic, deşi stătea de un an în Louisville, aşa că l-am întrebat într-o seară, când luam masa la un restaurant chinezesc.

— Tu nu ai prieteni aici? Văd că vorbeşti des cu Bill şi mai bei câte o bere cu el, vorbeşti cu cei de la editură, că nu ai încotro… dar aşa, o gaşcă cu care să ieşi la pub sau la film?

— Am avut, dar acum am rupt legăturile cu ei, îmi răspunse şi, văzându-mi privirea nedumerită, continuă: vrei să ştii ce s-a întâmplat cu ei? Nimic, sunt tot acolo unde i-am lăsat, numai că eu nu mai trec pe acolo.

— De ce, te-ai certat cu ei? Cine erau? am întrebat curioasă.

— Ei bine, i-am cunoscut imediat după ce am ajuns aici, băieţi buni, n-am ce zice. Numai că începuseră rău cu drogurile. La început fumam marijuana şi totul era super fain. Beam bere în pub şi ne prosteam. Ne luam de fete, care erau la fel de ameţite ca şi noi şi totul se termina cu bine. Apoi unul din ei a adus haşiş. Gaşca, pentru că erau trei, cei trei J, cum le spuneam eu – James, Jack şi Juan, s-a mutat la Jack acasă. Am ţinut-o aşa vreo două-trei luni, ne întâlneam la Jack şi băgam câte o noapte sau chiar un weekend de petrecere. Eu nu mă întâlneam des cu ei, dar când mă întâlneam, făceam câte un trip şi asta îmi prindea bine. În perioadele de depresie, psihotropele mă ajută mult. Bine, mai mult iarba. A fost o perioadă în care băgam iarbă la greu. O vreme nu am mai trecut pe la ei, iar când m-am dus, aveau deja urme de heroină pe braţe. M-au invitat să mă alătur petrecerii lor din seara aceea, dar am preferat să mă fac praf într-un bar, cu o sticlă de whisky. Nu mi-a prins bine să ştiu că amicii mei au trecut deja la chestii grele. Nici nu mi-am mai căutat un alt grup de prieteni, pentru că acum sunt bine, sunt curat şi mă mulţumesc să beau din când în când câte o bere cu Bill, îmi spuse zâmbind. Şi cu tine, of course.

L-am privit în ochi şi am văzut, în momentul acela un tip tare, puternic adică, dar foarte singur. M-am gândit că poate prezenţa mea acolo l-ar putea ajuta. Nu mi-era milă, sau nu voiam să recunosc că mi-ar fi milă de el şi de singurătatea lui, dar am întins mâna peste masă şi mi-am aşezat-o peste mâna lui. Ce clişeu aiurea, mi-am spus în timp ce făceam gestul ăsta, dar în chiar acel moment mi-am dat seama că trebuie să fiu cu tipul ăsta.

Nu ştiu daca aţi trăit fracţiuni de secundă în care trebuie să hotărăşti între două situaţii contradictorii, între două sentimente contradictorii, ştiind clar că luarea unei decizii îţi poate afecta viaţa de-acum încolo pentru foarte mult timp. Nu e vorba de situaţii de genul cumpărăturilor „oare ce culoare să-mi iau bluza asta – roşie sau neagră” şi nici de cum să-ţi aranjezi părul într-o zi. E vorba de momente în care simţi că, dacă nu faci un gest îţi va părea rău toată viaţa sau măcar o mare parte din viaţă, iar dacă îl faci s-ar putea să-ţi rupi o coastă, un picior sau puţin din suflet, după zicala „curiosity killed the cat”.


III.

In noaptea aceea Cris rămase la mine. Aveam impresia că trebuie să ne spunem mai multe, după ce am plecat din restaurant, încât am prelungit întâlnirea la o bere, în minusculul meu studio. Apoi poveştile s-au oprit, cuvintele s-au îndepărtat, iar noi ne-am apropiat unul de celălalt, până când ne-am lipit. Şi aşa am rămas timp de multe săptămâni: nedespărţiţi. Studioul meu se umplea încet, încet cu lucruri pe care Cris le aducea de la el. Cât stăteam la cursuri, Cris stătea în sala de mese a Universităţii şi lucra acolo. Toate ieşirile, chiar şi la cumpărături, le făceam împreună. Ne minunam amândoi cât de bine ne potrivim, câte lucruri avem în comun, cât de mult ne place jazz-ul amândurora, plimbările pe afară şi discuţiile despre literatură.

— Nici nu mă gândeam, spunea din când în când Cris. Nu mă gândeam că o să am o gagică picată din cer. Cum vine asta? Te îngropi într-un nenorocit de orăşel american, lucrezi cu nişte încuiaţi la o editură de rahat, nu ai amici pentru că eşti un ciudat, nu aveai nici un gând să te cuplezi cu cineva, cu atât mai inexistent gândul de a te îndrăgosti, nu aveai nici un gând să te întorci în ţara de unde ai plecat şi… Şi, fără să faci nimic, pleosc! îţi cade pe cap o tipă tare, venită cu avionul chiar din ţara ta.

Mie mi se părea chiar sexi când spunea toate chestiile astea. Între bravura din cuvinte şi tandreţea din gesturi şi din partidele de sex, dragoste sau cum vreţi să le spuneţi, era o discrepanţă comică, care pe mine mă făcea să-l plac şi mai mult. Mă simţeam copleşită şi fericită în acelaşi timp. Făceam dragoste la cele mai neaşteptate ore ale zilei sau ale nopţii. Eram parcă într-o nesfârşită lună de miere.

Singurele ore care păreau să rupă vraja acestei îndrăgosteli erau cursurile de la Universitate. Dar am găsit repede o rezolvare: Cris începu să vină cu mine la cursuri. Aveam şi mai multe subiecte de discuţie, deşi nu spun că acestea ne-ar fi lipsit. Ne trebuia probabil o viaţă şi jumătate să ne povestim tot ce făcuserăm fiecare dintre noi înainte de marea întâlnire, ce am gândit, ce am mâncat, pe cine am crezut că iubim, dar de fapt nu am iubit de-adevăratelea, aşa cum simţim în prezent, să rememorăm de câteva zeci de ori întâlnirea, gândurile, simţirile premergătoare primei nopţi împreună. Ne simţeam ca în anii de liceu, la prima dragoste, când adormi şi te trezeşti cu un mare fluture în stomac.

— M-ai schimbat, îmi spunea Cris, şi mă gândeam, sub mângâierile lui că şi el mă schimbase. Nu mai gândeam la singular – la persoana întâi singular. Eram deja comutată pe subiectul „noi”, aşa că orice făceam, făceam pentru amândoi, orice gândeam, gândeam pentru amândoi.

Escaladarea aceasta neaşteptată a dragostei, a „îndrăgostelii”, cum ziceam noi, mă făcu să-mi doresc să prelungesc bursa. Aş fi rămas în Louisville pe vecie. De fapt, putea să fie orice sat împuţit şi prăfuit de la marginea lumii. Dacă eram cu Cris, aş fi putut să stau oriunde. Aş fi vrut să suspend în vreun fel timpul, săptămânile, lunile acelea de dragoste să se reia la nesfârşit.

Ce-ar putea intra în lunile acelea fericite din Louisville? Discuţiile, plimbările, locurile noi descoperite cu uimire şi bucurie copilărească, pe care ni le adjudecam senin spunând „banca noastră, strada noastră, aleea noastră, masa noastră”, mesele noastre din barurile în care ne petreceam multe din serile reci… Cred că toate cuplurile de îndrăgostiţi au acest gen de proprietăţi, sau altele cu denumire incluzând termenii „prima oară”, de genul: bulevardul pe care ne-am ţinut prima oară de mână, felinarul sub care ne-am sărutat prima oară şi aşa mai departe. Venise iarna de-acum, nu căzuse zăpada, dar era frig şi noi ne adăposteam în cine ştie ce bar ascuns, dichisit şi plin de fum. Eram pierduţi unul în celălalt şi numai gândul la data plecării mele ne dădea fiori reci şi coşmaruri, trezindu-ne din starea de fericire aproape tâmpă în care ne găseam.

Cris renunţă cu totul la studioul lui şi se mută în al meu. Nu mi se mai părea nici mic, nici sufocant. Mă simţeam bine în cămăruţa aceea plină de dragoste, de sex şi de poveşti. Găteam împreună sau uneori numai el, Cris era un bucătar mai talentat decât mine, se vedea că locuise singur îndeajuns de mult timp încât să se specializeze în diferite feluri de mâncare. Nu mai ţineam neapărat să ieşim în oraş. Louisville-ul forfotea sau dormea undeva la picioarele noastre, noi uitam adesea în ce parte a lumii ne aflam. De cele mai multe ori călătoream prin locurile despre care povesteam – în ţară, acasă sau în India sau în Australia sau în Europa, pe unde Cris fusese să muncească. Uneori ne imaginam călătorii în America de Sud sau doar în alt stat nord-american şi ne vedeam deja în peisajul de acolo.


IV.

Vorbeam aceeaşi limbă şi ne ţineam de mână. Vecinii ne priveau deci ca pe un cuplu. Bill, administratorul, ne înmâna facturile pentru unul dintre noi celuilalt, de parcă eram o familie, fără secrete, cu toată viaţa pusă în comun. Vecinul de la etajul unu, un chilian simpatic ce sosise după mine în pensiune, ne-a întrebat într-o zi dacă avem copii. Ne întâlniserăm la super-market şi veniserăm pe jos, cu pungile de cumpărături, vorbind despre vreme, despre pensiune şi despre familii. El îşi lăsase familia în Chile şi venise să caute de lucru în Louisville, unde avea un văr, o mătuşă şi un unchi.

— Nici măcar nu suntem căsătoriţi, i-am spus râzând.

— Şi asta e o problemă? râse la rândul lui. Eu am trei copii acasă şi m-am căsătorit abia după ce a venit al doilea pe lume.

— Ei, ne mai gândim la asta, mustăci Cris şi mă strânse de braţ. Ăsta era chiar un subiect pe care nu-l discutaserăm, nu făcuserăm planuri de câţi copii am vrea fiecare sau amândoi împreună, nu vorbiserăm niciodată despre familii cu copii. Niciodată după vreuna dintre discuţiile pe care le avusesem cu Cris în primele săptămâni, în perioada în care eram numai amici, şi în care observasem că toţi cei care aveau copii, amici, membri ai familiei lui de acasă sau simple cunoştinţe, erau părinţi de mici monştri care-ţi mănâncă timpul şi nervii. Nu-mi plăcuse perspectiva asta a lui şi nu mai deschisesem niciodată discuţia despre copii. Mie-mi plac copiii, mi-aş fi dorit să am doi copii, dar după vârsta de treizeci şi cinci de ani, când aş putea să mă aşez la casa mea şi aş lăsa-o mai uşor cu călătoriile. Chiar l-am schimbat, m-am gândit. Sau poate că nu eu, ci dragostea. Dar la vremea aceea îmi plăcea să cred că eu.

Doña Consuela, femeia de serviciu a pensiunii, ne zâmbea de câte ori treceam pe lângă ea şi ne spunea „Hallo”, într-o engleză stâlcită. Într-o zi ne-a spus, fericită că înţelege întrebarea noastră, că e din Argentina. Doña Consuela era o doamnă mică de statură, slabă, aş zice chiar costelivă, cu un păr lung până la talie, vopsit în negru. Avea probabil vreo cincizeci de ani. Ce căuta în Louisville, fără să ştie boabă de engleză, nu am reuşit să aflăm de la ea, oricât ne-am chinuit şi eu şi Cris să o întrebăm cu cele câteva cuvinte pe care le ştiam şi care ni se păreau de ajuns pentru a lega o discuţie în spaniolă.

Într-un fel, îmi era milă de ea. Bill ne-a spus mai apoi că era singură şi că locuia într-o cămăruţă de serviciu a pensiunii în care încăpeau un pat şi un scaun, aşa că am hotărât să fac o sacoşă cu hainele pe care nu le mai purtam şi să i-o ofer. Doña Consuela era o imigrantă săracă, iar bunul samaritean din mine, beneficiară de bursă şi fericită în dragoste, simţise impulsul de a da şi celorlalţi din bunăstarea lui. Când am făcut donaţia, micuţa argentiniană m-a privit plină de gratitudine. Mi-a trecut prin cap ideea că parcă ar fi ieşită din telenovelele ce umpleau canalele de televiziune de acasă.

Sărbătorile de iarnă le-am petrecut ca o adevărată mică familie, aflată în primul ei an de convieţuire. Ca să avem loc de brăduţ, am renunţat la filtrul de cafea. Doña Consuela a fost foarte fericită când i l-am oferit şi ne-a urat, cu o plecăciune aproape umilă, Feliz navidad. Cris a venit acasă cu un brăduţ mic, gata împodobit, ca o bijuterie de Crăciun. Îl cumpărase dintr-un magazin specializat de decoraţiuni interioare. În timpul acesta, eu am făcut câte ceva de mâncare, ceva mai festiv decât felurile pe care le pregăteam în ultima vreme acasă. Am desfăcut o sticlă de vin roşu şi am petrecut ajunul Crăciunului ascultând colinde americane interpretate de mari cântăreţi de jazz.

În cameră răsuna vocea lui Louis Armstrong cu „Merry Christmas”, iar eu stăteam în braţele lui Cris, savurând vinul.

— Am să mă întorc, i-am spus şi am fredonat apoi puţin cu Armstrong, încercând să imit tonul lui grav.

— Când? m-a întrebat Cris. Şi înainte să-i răspund m-a sărutat trimiţându-mi un fior până în vârful degetelor de la picioare.

— Cât mai repede, i-am răspuns. Plec la sfârşitul lui februarie şi am să fac tot posibilul să ajung înapoi cât mai repede. Cred că am văzut, pentru moment, destul din lume. Aş putea, eventual, să mă stabilesc şi aici, nu? şi apoi o să putem să călătorim împreună, dacă avem chef, nu?

— Când te întorci, ne căutăm un apartament într-un cartier, propuse Cris. Viaţa în altă parte decât în centrul oraşului era, înainte, de neconceput pentru Cris. Aici, totul era la îndemână. Dar chiriile erau foarte mari. Pe când, în cartierele periferice, la preţul unui studio din centru am fi putut închiria un apartament mai spaţios, cu dormitor, sufragerie şi bucătărie. Doar că nu mai erai aproape de toate barurile şi locurile de distracţie interesante.

Se pare că iubitul meu îşi dorea să se aşeze la casa lui… sau a noastră, iar asta îmi convenea de minune. Eram fericită cu el, ce-mi puteam dori mai mult?