"Oglan. Navigand spre Labrador", de Ion Teleianu

"Oglan. Navigand spre Labrador" este un roman autobiografic scris de un fost bucatar ce a lucrat pe vasele romanesti de pescuit, dar si la Athenee Palace. Autorul povesteste nenumarate intamplari hazlii petrecute pe vas, farsele puse la cale de marinari, patanii din copilaria si adolescenta unui gorjan.

"Tocmai atunci, nava noastra a ridicat ancora si contra-curentul a facut ca prova sa ramana pe pozitie, iar pupa sa inceapa sa se miste (probabil ca si timonierul a ambalat motorul). Deodata, intr-un minut, nava noastra a ajuns sa stea perpendicular pe linia de inaintare a navei englezesti. Noroc ca ei au observat, ca de nu, intrau in noi cu prova si ne loveau chiar la hala masinilor, ceea ce ar fi insemnat scufundarea noastra imediata. Cum acea nava era petrolier, scanteile provocate de impact ar fi declansat si incendiu pe ambele nave. Ei au reusit sa franeze si sa ia cat au putut banda stanga, facand un ruliu la limita inclinatiei de avarie. Navele s-au pupat pur si simplu, scrasniturile scotandu-ne pe toti pe punte, sa vedem ce se intampla."
(fragment din carte)

Targul de Carte de pe Lipscani, 3-5 septembrie

La sfarsit de saptamana, va invitam la Targul de Carte de pe Lipscani, targ ce se va desfasura in spatele Bancii Nationale.

Veti putea profita de o reducere de 20% din pretul de librarie al cartilor.

Program de vizitare: 3-5 septembrie, 9.00-21.00. Intrarea libera.

Va asteptam!

CÂTEVA PAGINI DIN... "Călătorie la Louisville", de Fabiola Stoi

Ultima apariţie în colecţia Autori români a editurii Vremea este Călătorie la Louisville, volum de povestiri semnat de Fabiola Stoi.
Volum de debut, Călătorie la Louisville cuprinde douăsprezece povestiri scrise folosind tehnici variate: naraţiunea la persoana întâi (în care povestitorul este o tânără fată, o tânără mamă sau un agent de vânzări), precum şi povestiri la persoana a treia, un monolog adresat în mediul universitar, pagini de jurnal, o povestire epistolară sub forma câtorva scrisori trimise de pe front.

Personajele care animă aceste povestiri sunt, de asemenea, diverse, evocând figurile realităţii cotidiene ale fiecăruia dintre noi şi situaţiile inedite pe care mulţi le trăim în această epocă în care comunicaţia, viteza şi tehnologia sunt cuvintele de ordine.

Există însă două elemente ce leagă aceste povestiri: o valorizare a umanului, a sentimentelor, şi o notă de optimism, atitudine ce se regăseşte din ce in ce mai rar in literatura contemporană.

Mai jos, câteva pagini din povestirea ce deschide volumul:

Călătorie la Louisville

I.

Autobuzul de la aeroport m-a lăsat în autogară, cu cele două valize mari de-o parte şi de alta. Le-am apucat mânerele şi am pornit-o încet, pe pavajul lucios al staţiei de autobuz. Aveam indicaţii precise: imediat ce ies din clădirea mică a autogării, o iau la stânga, apoi prima la dreapta şi pe strada St. Nicholas, două sute de metri mai sus, la numărul 159, era pensiunea. Trotuarul străzii St. Nicholas era plin de gropi şi de denivelări, valizele mele se împotmoleau. Mi-era teamă că o să-mi rămână vreo rotiţă prinsă în gropi şi că o să târăsc apoi valizele până la pensiune. De pe trotuar am coborât în stradă, maşinile treceau pe lângă mine, aveau loc să mă ocolească, nu era un trafic aglomerat pe care prezenţa mea să-l încurce.

Şi eu şi valizele mele am ajuns în bună stare la pensiune. Tot după indicaţiile precise am bătut în geamul de la parter. Fereastra s-a deschis şi a apărut un tip blond, simpatic la prima vedere, puţin ciufulit şi cu un zâmbet somnoros.

— Cristi? l-am întrebat de jos din stradă. Bună… sunt Magda. Am ajuns, în sfârşit!

— Sal’tare! Bine ai venit! Noroc că am pus ceasul să sune, altfel m-ai fi găsit dormind.

M-am uitat la ceas şi era ora unu, la prânz.

— Hai că am cheia de la studioul tău, mi-a dat-o Bill, administratorul, spuse el ieşind din clădire. Ne-am pupat ca nişte vechi amici, deşi ne ştiam numai din e-mail-uri, de vreo lună jumătate. Cristi nu era un tip înalt, dar nici scund. Era slăbuţ şi cu un zâmbet care îi deschidea toată faţa.

— Lasă bagajele la mine şi hai sus să-ţi vezi vastele apartamente, spuse zâmbind. O să te ajut după aia să-ţi duci lucrurile. E la ultimul etaj.

Am urcat scările înguste până la etajul doi. Privindu-l din spate cum urca scările, mi-am spus că nu e chiar slăbuţ, ci mai degrabă agil. Avea mişcări de felină. „Bine că nu e un taciturn şi că am un vecin ok”, m-am gândit. În plus, era cam de vârsta mea, nu credeam să aibă mai mult de douăzeci şi şase, maxim douăzeci şi şapte de ani.

Am intrat într-un studio mic, cât o cutie de chibrituri. Stând în mijlocul încăperii, m-am uitat în jurul meu. Deja numai cu prezenţa mea umpleam camera. Pe un perete era improvizată o chicinetă – plită electrică, chiuvetă, iar în faţa lor o masă pentru două persoane. Mai era un şifonier încastrat şi un pat. Pereţii erau folosiţi la maximum – rafturi pe toate laturile camerei şi, în colţ, un televizor mic, suspendat.

— Îţi place? mă întrebă Cristi. E puţin mai mică decât a mea, dar mi se pare mai intimă, pentru că nu e chiar lângă trotuar. Şi pentru o tipă, cred că e potrivită. Oricum, era singura disponibilă.

— E bine, mulţumesc că ai vorbit cu Bill ăsta. Cred că o să încap aici pentru câteva luni. Toaleta unde e? şi baia sau duşul?

— Sunt comune, la fiecare etaj, îmi răspunse Cristi. Uite, veceul e în capătul culoarului. De obicei e foarte curat. Iar duşul e chiar lângă camera ta. Eu i-am spus lui Bill că vrei pentru şase luni. Dacă vrei să prelungeşti, trebuie să vorbeşti cu el din timp.

Eram sigură că nu voiam să prelungesc. Bursa obţinută era de două semestre universitare, adică de şase luni. Să stau atât timp într-un singur loc era pentru mine o provocare.

II.

Cum ajunsesem în orăşelul ăla nord-american de una singură?

Ei bine, eu credeam că tinereţea era pentru a vedea lumea largă, locuri la mare distanţă de casa mea, de ţara mea. Iar bătrâneţea rămânea pentru locurile mai apropiate, cum ar fi Europa sau nordul Africii. Eram în anul doi de facultate când am realizat că bursele universitare m-ar putea ajuta în mare parte să-mi îndeplinesc planurile de călătorie. Aşa că am început să depun cereri la orice bursă de studiu se ivea în străinătate, fie în domeniul literaturii, fie în domenii conexe pe care puteam să le valorific în interesul meu. Aveam un timp alocat special pentru căutarea pe internet şi pentru completarea formularelor de cerere de bursă la universităţi din toate colţurile lumii. Cu un an în urmă văzusem India, iar cu doi ani înainte petrecusem trei luni în Australia. Mai aveam multe pasiuni asiatice de satisfăcut – China, Japonia, Tibetul, dar în anul acela optasem pentru o universitate din Louisville, Kentucky. De fapt, universitatea din Louisville optase pentru mine. Bursa era substanţială şi se adresa în special studenţilor din Europa de est, vorbitori de limba engleză, pasionaţi de literatura engleză, americană şi de compoziţie. Mă încadram perfect în profil, aşa că am obţinut bursa fără nici un obstacol. Iată-mă deci studentă pentru sesiunea de toamnă şi de iarnă la Universitatea din Louisville.

Nu îmi doream să locuiesc în campusul universităţii, pentru că acesta era în marginea oraşului şi mi-ar fi limitat libertatea de mişcare. Nu mă consideram o studentă comună. Eram o studentă călătoare, care, la cei douăzeci şi cinci de ani, învăţa şi vizita lumea în acelaşi timp. M-am hotărât deci să locuiesc deci în oraş, aşa că am dat sfoară în ţară pe la toate cunoştinţele mele pentru a găsi pe cineva care să ştie oraşul şi cazările cele mai bune şi cele mai ieftine. Dacă nu aş fi găsit pe nimeni, aş fi fost nevoită să fac totul prin internet şi prin convorbiri telefonice – rezervare, plată, garanţii, ceea ce nu-mi convenea foarte mult. Nu ştii niciodată cu cine ai de-a face la telefon sau dacă contul în care virezi banii e chiar cel bun. Aşa am aflat de Cristi.

Era amicul unui amic de-al fratelui meu. Am luat imediat legătura cu el şi mi-a răspuns foarte gentil că mă poate ajuta să găsesc un studio într-o pensiune. Amicul fratelui meu îmi spusese despre Cristi că e un ciudat. Descrierea pe care i-o făcuse era contradictorie: un tip extrem de deştept, capabil de multă muncă, dar care putea să stea pe tuşă, social vorbind, perioade lungi, să se dedice vreunui hobby şi să nu intre în legătură cu nimeni – cunoscut sau necunoscut. Avusesem mare noroc să-mi răspundă la mesaj (cel puţin aşa mi s-a spus) şi să mai fie şi dispus să îmi rezolve formalităţile de cazare la pensiune. Din mesajele trimise de Cristi, nu mi se păruse a fi câtuşi de puţin ciudat. Chiar îmi spusese că se bucura să aibă un vecin, respectiv o vecină, din România, aşa că mă ajuta cu mare plăcere.

Locuia în Louisville de un an şi lucra la o editură. În plus, stătea chiar la o pensiune, aproape de centrul oraşului. Până la universitate făceam cam o jumătate de oră cu autobuzul, dar acest lucru chiar mă aranja. Puteam să simt în fiecare zi pulsul vieţii nord-americane. Aşa am ajuns să locuiesc în acel mic studio de pe strada St. Nicholas 159.

Aranjarea studioului mi-a luat câteva zile. Până la sfârşitul săptămânii am colindat oraşul în lung şi în lat. Am făcut câteva cumpărături pentru studio (cum ar fi vase noi, consumabile de casă sau pur şi simplu câteva obiecte de decor).

Săptămâna următoare au început cursurile, iar eu eram încântată. În fiecare săptămână, câte un profesor important din domeniu era invitat să ne vorbească. Louisville mi se părea înainte un orăşel prăfuit din Kentucky, genul de oraş de provincie în care după-amiezele sunt liniştite şi nopţile mute. După prima lună, mi-am schimbat părerea. Foloseam serile şi fiecare week-end la maxim – ieşeam în oraş sau chiar prin împrejurimi, dacă timpul îmi permitea, făceam fotografii, băteam magazinele, luam adesea masa cu Cristi, iar în unele seri îmi arăta câte un bar şic sau hard sau flower-power. Viaţa în America de nord era frumoasă şi erau atât de multe de explorat.

Vedeam în colegii mei de curs ocazia de a cunoaşte nu numai oraşul, dar şi oamenii din Kentucky, mentalitatea lor. Şi colegii mei erau chiar simpatici. Ieşeam cu ei în baruri şi la terase ori de câte ori aveam ocazia. După prima lună aveam deja o grămadă de nume în agendă. Nu era rău pentru un outsider, dar mă convinsesem că americanii sunt deschişi, de fapt, cei mai deschişi colegi dintre toţi pe care îi vizitasem până atunci.

Pe Cristi îl sunam ori de câte ori aveam o întrebare, o nedumerire sau doar voiam să ies undeva însoţită. De fapt, la o lună după ce ajunsesem acolo îi spuneam Cris, aşa cum se prezenta el, aşa cum îi spunea Bill, administratorul, sau colegii de la editură.

Lucra mai mult de acasă, aşa că îl puteam suna la orice oră. Începuserăm, încetul cu încetul să ne vedem aproape în fiecare zi.

Începusem chiar să renunţ la ieşirile cu colegii de curs pentru a lua masa cu Cris sau ca să mergem la cinema împreună. Mi se părea ciudat că nu avea nici un amic, deşi stătea de un an în Louisville, aşa că l-am întrebat într-o seară, când luam masa la un restaurant chinezesc.

— Tu nu ai prieteni aici? Văd că vorbeşti des cu Bill şi mai bei câte o bere cu el, vorbeşti cu cei de la editură, că nu ai încotro… dar aşa, o gaşcă cu care să ieşi la pub sau la film?

— Am avut, dar acum am rupt legăturile cu ei, îmi răspunse şi, văzându-mi privirea nedumerită, continuă: vrei să ştii ce s-a întâmplat cu ei? Nimic, sunt tot acolo unde i-am lăsat, numai că eu nu mai trec pe acolo.

— De ce, te-ai certat cu ei? Cine erau? am întrebat curioasă.

— Ei bine, i-am cunoscut imediat după ce am ajuns aici, băieţi buni, n-am ce zice. Numai că începuseră rău cu drogurile. La început fumam marijuana şi totul era super fain. Beam bere în pub şi ne prosteam. Ne luam de fete, care erau la fel de ameţite ca şi noi şi totul se termina cu bine. Apoi unul din ei a adus haşiş. Gaşca, pentru că erau trei, cei trei J, cum le spuneam eu – James, Jack şi Juan, s-a mutat la Jack acasă. Am ţinut-o aşa vreo două-trei luni, ne întâlneam la Jack şi băgam câte o noapte sau chiar un weekend de petrecere. Eu nu mă întâlneam des cu ei, dar când mă întâlneam, făceam câte un trip şi asta îmi prindea bine. În perioadele de depresie, psihotropele mă ajută mult. Bine, mai mult iarba. A fost o perioadă în care băgam iarbă la greu. O vreme nu am mai trecut pe la ei, iar când m-am dus, aveau deja urme de heroină pe braţe. M-au invitat să mă alătur petrecerii lor din seara aceea, dar am preferat să mă fac praf într-un bar, cu o sticlă de whisky. Nu mi-a prins bine să ştiu că amicii mei au trecut deja la chestii grele. Nici nu mi-am mai căutat un alt grup de prieteni, pentru că acum sunt bine, sunt curat şi mă mulţumesc să beau din când în când câte o bere cu Bill, îmi spuse zâmbind. Şi cu tine, of course.

L-am privit în ochi şi am văzut, în momentul acela un tip tare, puternic adică, dar foarte singur. M-am gândit că poate prezenţa mea acolo l-ar putea ajuta. Nu mi-era milă, sau nu voiam să recunosc că mi-ar fi milă de el şi de singurătatea lui, dar am întins mâna peste masă şi mi-am aşezat-o peste mâna lui. Ce clişeu aiurea, mi-am spus în timp ce făceam gestul ăsta, dar în chiar acel moment mi-am dat seama că trebuie să fiu cu tipul ăsta.

Nu ştiu daca aţi trăit fracţiuni de secundă în care trebuie să hotărăşti între două situaţii contradictorii, între două sentimente contradictorii, ştiind clar că luarea unei decizii îţi poate afecta viaţa de-acum încolo pentru foarte mult timp. Nu e vorba de situaţii de genul cumpărăturilor „oare ce culoare să-mi iau bluza asta – roşie sau neagră” şi nici de cum să-ţi aranjezi părul într-o zi. E vorba de momente în care simţi că, dacă nu faci un gest îţi va părea rău toată viaţa sau măcar o mare parte din viaţă, iar dacă îl faci s-ar putea să-ţi rupi o coastă, un picior sau puţin din suflet, după zicala „curiosity killed the cat”.

III.

In noaptea aceea Cris rămase la mine. Aveam impresia că trebuie să ne spunem mai multe, după ce am plecat din restaurant, încât am prelungit întâlnirea la o bere, în minusculul meu studio. Apoi poveştile s-au oprit, cuvintele s-au îndepărtat, iar noi ne-am apropiat unul de celălalt, până când ne-am lipit. Şi aşa am rămas timp de multe săptămâni: nedespărţiţi. Studioul meu se umplea încet, încet cu lucruri pe care Cris le aducea de la el. Cât stăteam la cursuri, Cris stătea în sala de mese a Universităţii şi lucra acolo. Toate ieşirile, chiar şi la cumpărături, le făceam împreună. Ne minunam amândoi cât de bine ne potrivim, câte lucruri avem în comun, cât de mult ne place jazz-ul amândurora, plimbările pe afară şi discuţiile despre literatură.

— Nici nu mă gândeam, spunea din când în când Cris. Nu mă gândeam că o să am o gagică picată din cer. Cum vine asta? Te îngropi într-un nenorocit de orăşel american, lucrezi cu nişte încuiaţi la o editură de rahat, nu ai amici pentru că eşti un ciudat, nu aveai nici un gând să te cuplezi cu cineva, cu atât mai inexistent gândul de a te îndrăgosti, nu aveai nici un gând să te întorci în ţara de unde ai plecat şi… Şi, fără să faci nimic, pleosc! îţi cade pe cap o tipă tare, venită cu avionul chiar din ţara ta.

Mie mi se părea chiar sexi când spunea toate chestiile astea. Între bravura din cuvinte şi tandreţea din gesturi şi din partidele de sex, dragoste sau cum vreţi să le spuneţi, era o discrepanţă comică, care pe mine mă făcea să-l plac şi mai mult. Mă simţeam copleşită şi fericită în acelaşi timp. Făceam dragoste la cele mai neaşteptate ore ale zilei sau ale nopţii. Eram parcă într-o nesfârşită lună de miere.

Singurele ore care păreau să rupă vraja acestei îndrăgosteli erau cursurile de la Universitate. Dar am găsit repede o rezolvare: Cris începu să vină cu mine la cursuri. Aveam şi mai multe subiecte de discuţie, deşi nu spun că acestea ne-ar fi lipsit. Ne trebuia probabil o viaţă şi jumătate să ne povestim tot ce făcuserăm fiecare dintre noi înainte de marea întâlnire, ce am gândit, ce am mâncat, pe cine am crezut că iubim, dar de fapt nu am iubit de-adevăratelea, aşa cum simţim în prezent, să rememorăm de câteva zeci de ori întâlnirea, gândurile, simţirile premergătoare primei nopţi împreună. Ne simţeam ca în anii de liceu, la prima dragoste, când adormi şi te trezeşti cu un mare fluture în stomac.

— M-ai schimbat, îmi spunea Cris, şi mă gândeam, sub mângâierile lui că şi el mă schimbase. Nu mai gândeam la singular – la persoana întâi singular. Eram deja comutată pe subiectul „noi”, aşa că orice făceam, făceam pentru amândoi, orice gândeam, gândeam pentru amândoi.

Escaladarea aceasta neaşteptată a dragostei, a „îndrăgostelii”, cum ziceam noi, mă făcu să-mi doresc să prelungesc bursa. Aş fi rămas în Louisville pe vecie. De fapt, putea să fie orice sat împuţit şi prăfuit de la marginea lumii. Dacă eram cu Cris, aş fi putut să stau oriunde. Aş fi vrut să suspend în vreun fel timpul, săptămânile, lunile acelea de dragoste să se reia la nesfârşit.

Ce-ar putea intra în lunile acelea fericite din Louisville? Discuţiile, plimbările, locurile noi descoperite cu uimire şi bucurie copilărească, pe care ni le adjudecam senin spunând „banca noastră, strada noastră, aleea noastră, masa noastră”, mesele noastre din barurile în care ne petreceam multe din serile reci… Cred că toate cuplurile de îndrăgostiţi au acest gen de proprietăţi, sau altele cu denumire incluzând termenii „prima oară”, de genul: bulevardul pe care ne-am ţinut prima oară de mână, felinarul sub care ne-am sărutat prima oară şi aşa mai departe. Venise iarna de-acum, nu căzuse zăpada, dar era frig şi noi ne adăposteam în cine ştie ce bar ascuns, dichisit şi plin de fum. Eram pierduţi unul în celălalt şi numai gândul la data plecării mele ne dădea fiori reci şi coşmaruri, trezindu-ne din starea de fericire aproape tâmpă în care ne găseam.

Cris renunţă cu totul la studioul lui şi se mută în al meu. Nu mi se mai părea nici mic, nici sufocant. Mă simţeam bine în cămăruţa aceea plină de dragoste, de sex şi de poveşti. Găteam împreună sau uneori numai el, Cris era un bucătar mai talentat decât mine, se vedea că locuise singur îndeajuns de mult timp încât să se specializeze în diferite feluri de mâncare. Nu mai ţineam neapărat să ieşim în oraş. Louisville-ul forfotea sau dormea undeva la picioarele noastre, noi uitam adesea în ce parte a lumii ne aflam. De cele mai multe ori călătoream prin locurile despre care povesteam – în ţară, acasă sau în India sau în Australia sau în Europa, pe unde Cris fusese să muncească. Uneori ne imaginam călătorii în America de Sud sau doar în alt stat nord-american şi ne vedeam deja în peisajul de acolo.

IV.

Vorbeam aceeaşi limbă şi ne ţineam de mână. Vecinii ne priveau deci ca pe un cuplu. Bill, administratorul, ne înmâna facturile pentru unul dintre noi celuilalt, de parcă eram o familie, fără secrete, cu toată viaţa pusă în comun. Vecinul de la etajul unu, un chilian simpatic ce sosise după mine în pensiune, ne-a întrebat într-o zi dacă avem copii. Ne întâlniserăm la super-market şi veniserăm pe jos, cu pungile de cumpărături, vorbind despre vreme, despre pensiune şi despre familii. El îşi lăsase familia în Chile şi venise să caute de lucru în Louisville, unde avea un văr, o mătuşă şi un unchi.

— Nici măcar nu suntem căsătoriţi, i-am spus râzând.

— Şi asta e o problemă? râse la rândul lui. Eu am trei copii acasă şi m-am căsătorit abia după ce a venit al doilea pe lume.

— Ei, ne mai gândim la asta, mustăci Cris şi mă strânse de braţ. Ăsta era chiar un subiect pe care nu-l discutaserăm, nu făcuserăm planuri de câţi copii am vrea fiecare sau amândoi împreună, nu vorbiserăm niciodată despre familii cu copii. Niciodată după vreuna dintre discuţiile pe care le avusesem cu Cris în primele săptămâni, în perioada în care eram numai amici, şi în care observasem că toţi cei care aveau copii, amici, membri ai familiei lui de acasă sau simple cunoştinţe, erau părinţi de mici monştri care-ţi mănâncă timpul şi nervii. Nu-mi plăcuse perspectiva asta a lui şi nu mai deschisesem niciodată discuţia despre copii. Mie-mi plac copiii, mi-aş fi dorit să am doi copii, dar după vârsta de treizeci şi cinci de ani, când aş putea să mă aşez la casa mea şi aş lăsa-o mai uşor cu călătoriile. Chiar l-am schimbat, m-am gândit. Sau poate că nu eu, ci dragostea. Dar la vremea aceea îmi plăcea să cred că eu.

Doña Consuela, femeia de serviciu a pensiunii, ne zâmbea de câte ori treceam pe lângă ea şi ne spunea „Hallo”, într-o engleză stâlcită. Într-o zi ne-a spus, fericită că înţelege întrebarea noastră, că e din Argentina. Doña Consuela era o doamnă mică de statură, slabă, aş zice chiar costelivă, cu un păr lung până la talie, vopsit în negru. Avea probabil vreo cincizeci de ani. Ce căuta în Louisville, fără să ştie boabă de engleză, nu am reuşit să aflăm de la ea, oricât ne-am chinuit şi eu şi Cris să o întrebăm cu cele câteva cuvinte pe care le ştiam şi care ni se păreau de ajuns pentru a lega o discuţie în spaniolă.

Într-un fel, îmi era milă de ea. Bill ne-a spus mai apoi că era singură şi că locuia într-o cămăruţă de serviciu a pensiunii în care încăpeau un pat şi un scaun, aşa că am hotărât să fac o sacoşă cu hainele pe care nu le mai purtam şi să i-o ofer. Doña Consuela era o imigrantă săracă, iar bunul samaritean din mine, beneficiară de bursă şi fericită în dragoste, simţise impulsul de a da şi celorlalţi din bunăstarea lui. Când am făcut donaţia, micuţa argentiniană m-a privit plină de gratitudine. Mi-a trecut prin cap ideea că parcă ar fi ieşită din telenovelele ce umpleau canalele de televiziune de acasă.

Sărbătorile de iarnă le-am petrecut ca o adevărată mică familie, aflată în primul ei an de convieţuire. Ca să avem loc de brăduţ, am renunţat la filtrul de cafea. Doña Consuela a fost foarte fericită când i l-am oferit şi ne-a urat, cu o plecăciune aproape umilă, Feliz navidad. Cris a venit acasă cu un brăduţ mic, gata împodobit, ca o bijuterie de Crăciun. Îl cumpărase dintr-un magazin specializat de decoraţiuni interioare. În timpul acesta, eu am făcut câte ceva de mâncare, ceva mai festiv decât felurile pe care le pregăteam în ultima vreme acasă. Am desfăcut o sticlă de vin roşu şi am petrecut ajunul Crăciunului ascultând colinde americane interpretate de mari cântăreţi de jazz.

În cameră răsuna vocea lui Louis Armstrong cu „Merry Christmas”, iar eu stăteam în braţele lui Cris, savurând vinul.

— Am să mă întorc, i-am spus şi am fredonat apoi puţin cu Armstrong, încercând să imit tonul lui grav.

— Când? m-a întrebat Cris. Şi înainte să-i răspund m-a sărutat trimiţându-mi un fior până în vârful degetelor de la picioare.

— Cât mai repede, i-am răspuns. Plec la sfârşitul lui februarie şi am să fac tot posibilul să ajung înapoi cât mai repede. Cred că am văzut, pentru moment, destul din lume. Aş putea, eventual, să mă stabilesc şi aici, nu? şi apoi o să putem să călătorim împreună, dacă avem chef, nu?

— Când te întorci, ne căutăm un apartament într-un cartier, propuse Cris. Viaţa în altă parte decât în centrul oraşului era, înainte, de neconceput pentru Cris. Aici, totul era la îndemână. Dar chiriile erau foarte mari. Pe când, în cartierele periferice, la preţul unui studio din centru am fi putut închiria un apartament mai spaţios, cu dormitor, sufragerie şi bucătărie. Doar că nu mai erai aproape de toate barurile şi locurile de distracţie interesante.

Se pare că iubitul meu îşi dorea să se aşeze la casa lui… sau a noastră, iar asta îmi convenea de minune. Eram fericită cu el, ce-mi puteam dori mai mult?

CATEVA PAGINI DIN... "Poveste cu o fată", de George C. Dumitru

Poveste cu o fată

1.

Înainte cu câteva luni să moară, bunicul a rămas fără picioare. I le-au tăiat de la genunchi în jos. Dar nu s-a oprit din cioplit pentru mine. Mi-a făcut un buzdugan mic, bine şlefuit, stând în pat, lângă sobă. Mi l-a dat şi mi-a zis:
- Georgică, ăsta să-ţi amintească de mine când o să mor.
- Lasă, bunicule, că nu mori mata, am zis vesel, făcând pe zmeul, cu buzduganul în mână. Nu până intru eu la şcoală. Şi o să iau numai premiul întâi, o să mă vezi cu coroniţă.
- Şi o să spui o poezie pentru mine, pe scenă.
- O să spun, bunicule.

Dar nu am apucat, pentru că a murit înainte. L-au îngropat în prima zi de şcoală, iar eu am purtat crucea, deschizând alaiul. O purtam cu responsabilitate, aşa cum mi-a zis mama, George, tu ai să porţi crucea, căci bunică-tu te-a iubit foarte mult. Mă dureau mâinile, căci era grea, dar nu i-am dat drumul, am ţinut-o sus, să nu atingă pământul, de acasă până la cimitirul de la marginea satului. Apoi am predat-o cuiva de acolo, cu grijă.

După ce au coborât sicriul, am aruncat în groapă o mână de pământ şi buzduganul.
- De ce îl arunci? zise mama cu ochii în lacrimi.
- Să îl apere de întuneric. Eu o să îmi amintesc mereu de el. O să îi spun o poezie, când iau premiul întâi la şcoală.
- Aşa să faci! spuse mama şi mă strânse lung la piept.


Stau pe scenă, cu coroniţa pe cap şi cu un buchet de flori în mână, la serbarea de sfârşit de an. Învăţătoarea mă împinge uşurel din spate, hai Georgică, fă un pas înainte şi spune poezia la microfon. Văd sala căminului cultural cu toţi ochii pe mine, mama în primul rând, mătuşa, unchiul, bunica ştergându-şi o lacrimă de duioşie, şi încep să plâng, smiorcăit. Nu mai ştiu versurile, nu mai zic nimic! Şi fug în spatele scenei de unde mă culege mama protector, lasă, nu e nimic dragul meu, spui la anul. Dar eu ştiu că nu o să spun niciodată, şi că îl dezamăgisem pe bunicul.


Sunt în clasa a doua, la sfârşit de an şcolar. Primesc coroniţa de garoafe roşii şi albe, două cărţi şi un buchet de flori. Port pantaloni negri şi sandale, am o cămaşă albă şi un şnur de catifea în formă de cravată. E cald în căminul cultural şi scena scârţâie sub picioarele învăţătoarei. Am ieşit din linia formată de grupul de premianţi, căci trebuie să spun poezia de premiul întâi. Bunicule, de data asta o fac. De data asta o spun, căci am repetat-o în fiecare zi, cu voce tare.

Mă apropii de microfon şi şoptesc: "De ce mă strângi în pumnul tău, copil frumos, tu nu ştii oare, tu nu ştii oare, tu...". Mă blochez, transpir, mă uit în sală. Mama e în primul rând, mătuşa şi unchiul nu au putut să vină, dar bunica e şi ea acolo. Mă uit la învăţătoare, cerşind îndurare. Mă încurajează din priviri, apoi îmi şopteşte, hai că o ştii, spune mai departe, îi văd buzele roşii mişcându-se rotund, nu te opri, hai. Tremur, nu îmi mai simt picioarele de la genunchi în jos, bunicule, ar putea să mi le taie şi nu m-ar durea. Vreau să se termine odată, vreau să plec.

Apoi cineva mă ia delicat de mână şi îşi împleteşte degetele cu ale mele. Îmi şopteşte în urechea dreaptă, spune poezia, stau lângă tine aici până o spui, şi eu încep să turui căci îmi amintesc acum perfect toate strofele, aşa cum le-am repetat.
- Ce simpatici sunt, aud din sală, ca doi îngeraşi.

Termin, valul de aplauze îmi loveşte timpanul, mâna îmi este eliberată din strânsoare şi îmi lasă palma udă.

2.

Trebuia să ajung la o conferinţă şi aveam nevoie de un costum nou. M-am repezit la un magazin de haine, am pus repede mâna pe unul şi m-am aruncat într-o cabină de probă, nu voiam să mă lungesc prea mult, era frumos afară, mă gândeam că dacă tot mi-am sacrificat timpul, măcar cu o plimbare pe jos, în aer liber, să mă aleg.

Când m-am aplecat să îmbrac pantalonii, am observat că peretele despărţitor cu cabina alăturată nu se unea cu podeaua, lăsând spaţiul neacoperit, îndeajuns pentru a-mi releva tendonul întins al unui picior de femeie, eliberat de pantoful cu toc subţire.

Am stat o vreme pe vine, cu pantalonii ridicaţi până la jumătate, admirând în tăcere mâinile care începuseră să ruleze un ciorap de damă negru, descoperind pielea strălucitoare, dezvelind călcâiul uşor ridicat de la podea, apoi talpa fină, parcă de copil, şi degetele micuţe, delicate. Într-un final m-am dezmeticit, m-am scuturat şi am tras pantalonii pe mine. Nu îmi veneau, aşa că am ieşit şi am căutat altă mărime, iar când m-am întors, am observat că femeia plecase, dar îşi uitase poşeta, o gentuţă neagră, lucioasă, aflată în colţul din stânga al cabinei de probă. Am ridicat-o şi m-am grăbit în stradă, sperând că am să o mai prind, că nu a cotit pe vreo străduţă lăturalnică. Dar nu am mai zărit-o, şi atunci m-am hotărât brusc, parcă cu bucurie, să iau geanta cu mine acasă. Nu ştiu de ce am făcut asta, de ce nu am pus-o la loc, în colţul ei, femeia avea să se întoarcă, era doar o chestiune de timp până să îşi dea seama că a uitat-o. Nu o va găsi, şi probabil se va întreba nedumerită ce fel de om ar pleca cu un obiect care nu îi aparţine.

Ajuns acasă, am aruncat poşeta pe canapeaua din sufragerie şi mult timp am uitat de ea. Mi-am amintit abia spre seară, când m-am aşezat la televizor. Am privit-o puţin mirat, ca şi când mă întrebam ce-o căuta obiectul acela străin lângă mine, apoi m-a cuprins o dorinţă irezistibilă de a o desface, şi asta am făcut, am deschis-o cu mişcări rapide, nerăbdătoare, şi i-am vărsat conţinutul direct pe covor, la picioarele mele: un ruj, o minitrusă de machiaj, un creion metalic cu mină, o brichetă micuţă, un pachet de Kent. Am mai descoperit o cartelă de metrou expirată, apoi o pereche de chei, au zornăit când au lovit podeaua. Lângă chei am zărit un portofel albastru, cu adeziv, pe care l-am deschis febril.

Un buletin, un card BRD, un card Metro, câteva bancnote de cinci sute de mii. Am studiat fotografia din buletin, o faţă lungă, probabil de la prelucrarea pe calculator, cu o figură serioasă, un păr negru tuns rotund, terminându-se odată cu urechea, punând astfel în valoare gâtul, un gât subţirel, fin, încadrat de un lanţ de argint.

Am părăsit fotografia, m-am concentrat asupra CNP-ului, primele cifre ne pot spune destule despre persoana în cauză. Mie mi-au spus că avea douăzeci şi şase de ani, era încă tânără, oare era căsătorită? Nu ştiu, mi-am zis, însă pot să aflu, şi aşa era, aveam câteva rânduri mai jos adresa completă, şi am realizat că nu era departe, ce ciudat, câteva străzi mai încolo, puteam ajunge pe jos fără greutate.

Mi-am consultat ceasul. Nu era foarte târziu, însă nici oră de vizită nu era. Cu toate astea m-am hotărât să mă duc. Am strâns repede obiectele împrăştiate pe jos şi le-am îndesat înapoi în geantă, am băgat buletinul în buzunar, şi am ieşit val-vârtej din casă.

Am ajuns repede, sau cel puţin aşa am avut impresia, timpul nu curge la fel când eşti preocupat de ceva. M-am trezit dintr-odată pe străduţa aceea liniştită, luminată de câteva felinare moderne cu iz arhaic. Am identificat imediat clădirea, un bloc de patru etaje, pe care îl priveam de jos în sus întrebându-mă ce caut eu acolo în prag de noapte, oamenii normali îşi fac duşul de seară şi se cuibăresc în pat la ora asta, nu umblă pe străzi.

Ajuns în faţa uşii, am tras aer în piept şi am sunat lung, de două ori, sperând din tot sufletul să îmi răspundă ea, şi nu vreun bărbat, soţul, sau amantul, sau prietenul, putea fi oricine, cu o privire nedumerită. Cine sunt şi ce vreau la ora asta, cum îmi permit să deranjez căminul acesta liniştit, nu ştiu că orele de vizită s-au încheiat de mult? Ba ştiam, însă găsisem o poşetă, care m-a condus aici, în faţa uşii acesteia de lemn, lăcuită, pe care era lipit plasticul cu numele Pavel, familia Pavel. Va să zică familie, clar era căsătorită, mi-am zis cu dezamăgire, sentiment apărut aşa, parcă din senin, având în vedere că nu aşteptam absolut nimic de la nimeni. Însă poate mă înşelam, iar organismul mă atenţiona, ai grijă, oricât vrei să bravezi, pe mine nu mă păcăleşti, dacă nu voiai nimic, acum erai acasă, îmi spunea, şi avea dreptate.

Într-un târziu, parcă trecuseră ore întregi, uşa se deschise, dar nu de tot, era legată cu un lanţ pe dinăuntru.
- Da? Ce doriţi? mă întrebă cu voce obosită, era ea, nu un bărbat, ce noroc pe mine.
- Bună seara, am răspuns, întâi cu voce înceată, poate de emoţie, apoi, revenindu-mi treptat, mă scuzaţi că vă deranjez la ora aceasta, ştiu că este târziu, însă m-am gândit că... Ştiţi, am găsit o geantă, şi în ea erau actele dumneavoastră, aşa v-am găsit, din buletin, mi-am zis că o să aveţi nevoie de ele.
- Ah, poşeta, da, uitasem de ea, îmi replică păstrându-şi aerul obosit. Apoi deschise uşa larg. Intraţi, vă rog, nu staţi în uşă.

Am intrat ezitând, mă luase prin surprindere, nu mă aşteptasem să fiu poftit înăuntru.
- Haideţi, continuă, veniţi în sufragerie, să bem o cafea, luaţi loc, mă întorc imediat cu ceştile.

M-am aşezat pe un fotoliu urmărind-o cu privirea. Avea părul ud, părea că doar ce făcuse duş, încă nu apucase să şi-l usuce. Purta un halat de baie albastru care cobora doar până la jumătatea gambei, cu despărţitura pe partea stângă, îi puteam zări coapsa bronzată ieşind la lumină. N-am rezistat şi mi-am coborât privirile la nivelul gleznei (nefiresc de subţire), urmărind încordarea tendonului în timpul mersului, neacoperit, de data aceasta, de ciorapul negru.

Se întoarse repede cu două ceşti pe o tavă de inox, cred că avea cafeaua deja făcută, ca şi când aştepta pe cineva.
- Aşteptam pe cineva, zise, dar se pare că nu s-a obosit să vină...
- Îmi pare rău, am murmurat puţin ameţit, privind-o cum se apleacă să pună tava pe măsuţa joasă din cameră, încercând să îi ghicesc poziţia sânilor sub stofa halatului.

Era schimbată faţă de poza din buletin, părul îi era mult mai lung, trecea de umeri, şi era vopsit blond, în contrast cu pielea bronzată.
- Nu face nimic, îmi răspunse, apoi adaugă, vreţi zahăr?
- Da, vreau, am zis clipind des, încă nu mă dezmeticisem. O linguriţă, atât, vă rog.

Puse o linguriţă de zahăr în ceaşca din faţa mea, amestecă de două ori, apoi se aşeză, picior peste picior, privind parcă prin mine. Se lăsă o tăcere de plumb pe care nu am îndrăznit să o tulbur. Oare ce dezamăgiri o apăsau? Aşteptase pe cineva care nu venise, iar acum trebuia să se mulţumească cu un străin. Tot era ceva decât să fie singură, e cumplit când te pregăteşti sufleteşte pentru un anumit moment care nu mai apare, rămâi cu un gol pe care nu ai cum să îl mai acoperi. Eu eram aici, i-aş fi putut acoperi doar o părticică, bună şi aia, ar zice o persoană optimistă, eram curios ce-o zice ea.

Nu spunea în continuare nimic, tăcea de minute întregi, aşa că m-am gândit, în cele din urmă, să vorbesc eu.
- Uitaţi, am spus mai mult şoptit, de frică parcă să nu o tulbur din reverie, asta este geanta dumneavoastră.
- Poftim? se întoarse mirată spre mine, ce-aţi spus?

Mă privea de parcă mă văzuse pentru prima oară şi mă descoperea mirată în aceeaşi cameră cu ea, eu îmbrăcat, îmi păstrasem toate hainele pe mine, ea în halat şi cu părul ud, teribil de vulnerabilă.
- Poşeta, v-am spus, am găsit-o în cabina de probă, cred că aţi uitat-o acolo.
- Ah, aveţi dreptate, da, poşeta.... Mulţumesc, mulţumesc mult, adăugă şi o luă din mâinile mele punând-o jos, pe covor, lipită de piciorul scaunului pe care stătea, însă fără să se aplece, aproape fără să-şi schimbe poziţia, păstrându-şi în continuare aerul absent care mă stânjenea. Să ştiţi că m-am întors după ea, dar nu mai era acolo, chiar m-am întrebat cine ar fi putut să o ia, iată că aţi luat-o dumneavoastră, îmi zâmbi palid, probabil dacă ar fi fost altcineva nu aş mai fi recuperat-o.
- Nu se ştie, poate oricine ar fi gândit ca mine, am zis şi am sorbit din cafeaua caldă.

Nu dădu atenţie vorbelor mele, ca şi când nu le-ar fi auzit, omorând astfel conversaţia abia înfiripată. M-am foit puţin pe scaun, am mai luat o gură de cafea apoi m-am hotărât, fără tragere de inimă, să mă ridic, şi am făcut-o, zicându-i:
- Eu trebuie să plec, s-a făcut târziu.
- Plecaţi?
- Da, e deja noapte, n-aş vrea să vă mai reţin, am zis îndreptându-mă spre uşă. Vă mulţumesc frumos pentru cafea, am adăugat.
- Eu vă mulţumesc...

Am părăsit apartamentul grăbit, de parcă mă împingea ceva de la spate. Însă pe scară m-am oprit si mi-am lipit spatele de zidul alb, asta fusese tot? Parcă nu-mi venea să cred, se pare că da, ce altceva putea să fie? I-am returnat poşeta, am băut o cafea, am schimbat două vorbe, ce altceva să fi fost? Şi totuşi, îmi spunea o voce în urechea stângă, şi totuşi era în halat de baie, şi îl păstrase pe ea tot timpul. Poate dorea să se bage în pat, îmi şopti brusc o altă voce, din dreapta, poate prezenţa ta acolo o oprise să facă asta. Da, urlă stânga, însă nu se cade să stai aşa în faţa unui străin, şi picior peste picior, decât dacă vrei să îi atragi atenţia într-o anumită direcţie! Cine ştie, şopti dreapta fără vlagă, pierdea teren, cine ştie, poate aşa se simţea mai comod, este o poziţie comună, câţi nu au stat picior peste picior în cele mai diverse locuri? Ha, triumfă stânga, dar nu cu despărţitura la vedere, nu aşa, arătându-şi coapsa, nu aşa, umflându-şi pieptul, iar de aplecarea aceea peste măsuţă ce să mai vorbim, punctă, iar dreapta tăcu brusc, în timp ce eu realizam că buletinul ei încă era la mine. Inima mi-a tresăltat când l-am scos din buzunar, cu un sentiment de teamă subţire amestecat cu un dram de bucurie, va trebui să mai sun o dată, încă nu se terminase, dar se va termina sigur peste câteva minute.

Îmi deschise fără a-mi adresa nicio vorbă, privindu-mă inexpresiv.
- Buletinul, am bâiguit, a rămas la mine, i l-am întins cu mâna tremurând uşor.

Deschise uşa larg şi se apropie de mine.
- Hai, îmi spuse şoptit, intră, iar eu m-am supus îndemnului.
- Dă-ţi hainele astea jos, îmi spuse lipindu-şi buzele calde de urechea mea, în timp ce îmi dădea jos sacoul şi mă descheia la cămaşă.

Mă luase complet prin surprindere, îi simţeam degetele subţiri pe piept şi pe coaste şi nu îmi venea să cred, se pare că totuşi luase o decizie, era ora mea şi nu a altuia, voia să îi acopăr, până la urmă, golul, cel puţin pe termen scurt, înlocuind persoana care nu venise. I se oferise o alternativă iar ea căuta să o fructifice, ce s-ar fi întâmplat dacă nu mă întorceam?
- Ştiţi, am început să mă bâlbâi, nu cred că...
- Sstt, îmi acoperi buzele cu degetul arătător, nu vorbi, hai, ascultă-mă, mă împinse spre o uşă întredeschisă, dă-ţi-le jos, nu de asta ai venit aici?
- Nu, da, nu ştiu, poşeta... buletinul...
- Nu de asta mi-ai bătut la uşă? continuă fără să fi auzit şoaptele mele defensive, nu pentru asta? şi îmi luă mâna punându-mi-o peste sânul ei stâng, nu pentru aşa ceva?

Am strâns-o sălbatic, iar ea se cabră, abandonându-se strânsorii mele, lăsându-se eliberată de halatul albastru, cuprinzându-mi şoldul cu piciorul stâng. Am ridicat-o, aruncând-o pe pat, ajunsesem în dormitor fără să-mi dau seama. Am apucat-o de ceafă, apoi de păr, căutându-i gura, sorbind-o, muşcând-o dur de buze, de gât, în timp ce ea mă dezbrăca de tot, conducându-mă între coapsele încălzite, gemând puternic când mă simţi în ea.

Am făcut dragoste până la epuizare. Ne-am muşcat, ne-am înfipt unghiile în carne, ne-am lovit, simţind durerea plăcerii, sorbind plăcerea durerii, cu lăcomie. Apoi ne-am desprins unul de celălalt căzând într-un somn negru, într-o stare de inconştienţă, care se lungi până în zori.

M-am trezit brusc, ca după un vis urât, găsindu-mă în patul acela străin, cu aşternutul umed mototolit sub mine, cu ea, femeia din cabina de probă, goală, transpirată, respirând moale, întoarsă pe burtă. M-am uitat în jur puţin ameţit, orbit de soarele dimineţii, apoi am privit ceasul şi mi-am dat seama că eram în mare întârziere, conferinţa aceea avea să înceapă în mai puţin de o oră şi eu nu eram nici îmbrăcat. Trebuia să trec şi pe acasă, îmi trebuiau laptopul şi multe alte hârtii, aşa că m-am ridicat febril, mi-am tras pe mine în viteză pantalonii şi cămaşa, am mai aruncat o privire trupului dezgolit din cameră şi am părăsit apartamentul.

Ajuns acasă, am făcut un duş rapid, apoi m-am aruncat într-un taxi, nu trebuia să întârzii, şi nu am făcut-o, am ajuns cu câteva minute înainte să înceapă şi mi-am luat locul în sală, pe un rând din spate, purtându-mi ecusonul de participant la vedere.

CATEVA PAGINI DIN...

Pentru a deschide apetitul cititorilor nostri,
ne-am gandit ca macar o data pe saptamana sa postam pe blog
fragmente din ultimele carti aparute la editura Vremea.

Editura Vremea împlineşte 20 de ani!

Pe 20 august, Editura Vremea aniversează 20 de ani de la înfiinţare,
20 de ani în care am editat sute de cărţi ce vor dăinui.

Le mulţumim tuturor colaboratorilor şi cititorilor noştri!

Şi acum... puţină istorie:

Editura Vremea a fost înfiinţată în 1990, de Silvia Colfescu şi Nicolae Henegariu.

Prima carte apărută la Vremea a fost O familie veselă, de Silvia Colfescu.

În ordine cronologică, au urmat colecţiile:

1990 – Albumul cu poveşti – cărţi ilustrate pentru copii, cărţi de colorat

1991 – Poliţist – colecţie în care au apărut romane de Arthur Conan Doyle, Edgar Wallace, Georges Simenon ş.a.

1991 – Autori români

1992 – Mari autori

1993 – FID – Fapte, Idei, Documente

Volume de documente ale proceselor din timpul comunismului:

- Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla (1995)

- Principiul dominoului. Documentele procesului Lucretiu Patrascanu (1996)

- Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, S. Lăzărescu, A. Acterian, Vl. Streinu, Al. Paleologu, N. Steinhardt, T. Enescu, S. Al-George, Al. O. Teodoreanu şi alţii (1996, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, 2010)

- Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu, Grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului, detenţiei, de Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu (1997, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, 2009)

- Teroarea. Documente ale procesului Iuliu Maniu - Ion Mihalache (1999)

- Procesul generalilor. Cercul militar profesional al PNTCD 1946-1948 (2000)

Volume de documente privind istoria noastră recentă:

- Ocupaţia sovietică în România (1996)

- Amurgul ilegaliştilor, plenara PMR din 9-13 iunie 1958 (2000)

- Administraţia civilă română în Transnistria 1941-1944 (2000)

- Dinu C. Giurescu, Uzurpatorii, 6 martie 1945-ianuarie 1946 (2004)

- Claudio Mutti, Mircea Eliade, legiunea şi noua inchiziţie (2001)

- Răzvan Codrescu, În căutarea legiunii pierdute (2001)

Memorii ale foştilor deţinuţi politici

- Neculai Popa, Coborârea în Iad. Amintiri din închisorile României comuniste (2000)

- Neculai Popa, Represiune şi Rezistenţă în Ţinutul Neamţului (2000)

- Alexandru Maier, Am fost medic la Gherla (2009)

- Marcel Petrişor, Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi (2008)

Cărţi simbol:

- Horia Sima, Menirea naţionalismului (1993)

- Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei (1994)

- Alexandr Zinoviev, Occidentul. Fenomenul occidentalismului (2002)

- Vladimir Bukovski, Uniunea Europeana… O noua URSS? (2006)

- Paul Goma, Săptămâna roşie (2004)

- Seria de autor Petre Pandrea

- Seria de autor Ernest Bernea

1993 – SF Super Fiction – cu romane de referinţă semnate de A. E.Van Vogt şi alţii

1993 – Amo

1993 – Poesis

- Seria de autor Radu Gyr

1994 – Zodiac - cu celebrele volume semnate de dr. John Gray

1996 – Bibliografie şcolară

2000 – În jurul lumii - colecţie de ghiduri de călătorie

2000 – Arte

2002 – Planeta Bucureşti - cu titluri precum:

Silvia Colfescu, Bucureşti – Ghid turistic, istoric, artistic (2001)

Seria de autor Victoria Dragu-Dimitriu

2002 – Autori străini

2005 – Util

2006 – Roşu şi Negru - colecţie în care au apărut volume celebre semnate de J.H. Chase, Lovecraft ş.a.

"Poveste cu o fata", de George C. Dumitru

Ultima apariţie în colecţia Autori români a editurii Vremea este Poveste cu o fată, volum de proză scurtă semnat de George C. Dumitru.

Autorul a publicat mai multe povestiri în reviste literare precum Tomis şi Oglinda Literară, iar debutul editorial şi l-a făcut în antologia Respiro. Proză scurtă 2000-2002 (Editura Dacia, 2003).

Volumul Poveste cu o fată cuprinde şase povestiri pline de farmec: Poveste cu o fată, Paty, Popa Marin, Opulenţă, Dreptul de a sta, Un pârâu fără apă.

"Ce-ar fi de spus în legătură cu o fată de doisprezece ani care a murit? Că era frumoasă. Şi inteligentă. Că-i plăcea şotronul. Şi că a fost prima meaiubire. Şi că ei i-am scris primul bileţel de dragoste, cu un creion cu vârful bont.
Am scris apăsat, cu litere de tipar "Ailăviu", şi i-am îndesat hârtiuţa înbuzunar la sfârşitul orei de matematică. Apoi am continuat, cu acelaşicreion, "Ailăviu", înaintea orei de geografie, la intrarea în laboratorulplin de hărţi umede mirosind a mucegai. "Ailăviu", la ora de chimie, printreeprubetele cu miros de sulf şi sare, "Ailăviu", la ora de agronomie, printrepuieţii de cireşi plantaţi pe lângă gardul şcolii. Ailăviu deci te iubesc, la sfârşitul orelor, apăsându-mi coatele pe verdelezgrunţuros al zidului şcolii, ailăviu deci te iubesc, alergând după ea şiîndesându-i-l lângă celelalte, în buzunarul mic al uniformei, întorcându-iapoi spatele şi fugind spre casă, uşor ca un fulg, cu ghiozdanul mişcându-sesus-jos-sus-jos, ca ţâţele Miei sub tricou, în vara ce trecuse, la munte. Noaptea a trecut rece, a trecut caldă, apoi a trecut iarăşi rece, lăsând locunei dimineţi îngălbenite, cu multe frunze pe jos, cu ghete negre descojiteşi ciorapi flauşaţi. O dimineaţă ca o lacrimă într-un cub de gheaţă. Odimineaţă cu pulpele mele fierbinţi pe scaunul rece din clasă, deschizânddrumul unei zile cu întrebarea, Ai văzut biletele de la mine? nerostită pânăla sfârşitul orelor, însă aruncată înainte de plecare, din vârful buzelor,timidă, dintr-o suflare, Aivăzutbileteledelamine? atunci când lipsa oricărei reacţii devenise un morman de sârmă ghimpată." (fragment din Poveste cu o fata)

Prezentarea cartii "Culinariard. Restaurante, carciumi, vorbe", de Claudiu Leonte

La link-ul de mai jos puteti viziona un reportaj realizat de TVR cu ocazia lansarii cartii "Culinariard. Restaurante, carciumi, vorbe", de Claudiu Leonte:

http://www.tvr.ro/articol.php?id=84635

Imagini de la lansarea romanului "Spre seara", de Mihai Giugariu

Interviu cu Silvia Colfescu, directorul editurii Vremea, pe www.bookiseala.ro

Mai jos puteti viziona interviul pe care Marius Ghilezan i l-a luat Silviei Colfescu, directorul editurii Vremea.
Transcrierea interviului o gasiti pe bookiseala.ro