Hedi Fried, evreică originară din România, şi-a aniversat 20 de ani de viaţă în lagărul de la Auschwitz, unde nu mai trăia decât sora ei, cu patru ani mai tânără. Ridicaţi din Sighetul natal, căzut sub ocupaţie maghiară, ceilalţi membri ai familiei, inclusiv ambii părinţi fuseseră deja ucişi în lagăr. Salvată la căderea regimului nazist şi dusă în Suedia, Hedi a încercat să-şi reia viaţa de acolo de unde i-o frânseseră naziştii, s-a vindecat, mai mult sau mai puţin, de bolile fizice dobândite, şi-a depăşit, mai mult sau mai puţin, trauma psihică şi morală, de nevindecat, s-a căsătorit, a făcut doi băieţi, a încercat să-şi continue studiile, pe care le-a întrerupt din cauza morţii timpurii a soţului. Le-a putut relua şi finaliza abia la 53 de ani. A studiat, fireşte, psihologia. De ce psihologia?
Ne răspunde la această întrebare cartea pe care a lansat-o ieri, 4 mai 2011, împreună cu editura Vremea, în Salonul de muzică de la Palatul Cantacuzino, o carte de nici 200 de pagini, dar pe care o închizi cu senzaţia de a fi parcurs mii de pagini care rezonează, reverberează şi vibrează, în toate fibrele fiinţei proprii, creând în ea un preaplin exaltat şi panicat totodată. Intitulată modest şi plat A treia viaţă, (numai supravieţuitorii lagărelor de concentrare ştiu valoarea acestui cuvânt, viaţă, ca să nu se jeneze de platitudinea lui), volumul de faţă este al patrulea din cele scrise, şi traduse şi în româneşte, tot la Vremea, cu colaborarea Institutului Cultural şi apoi a Consiliului Cultural Suedez. În celelalte trei, Hedi îşi povesteşte viaţa, aşa cum a fost ea şi-şi examinează trauma, cu o inteligenţă şi o perspicacitate ieşite din comun. Întrebarea care străbate ca un fir roşu toate aceste cărţi (Frânturi dintr-o viaţă, Drumul la şi de la Auschwitz şi Întoarcere la viaţă), este una de o maximă luciditate: este posibilă existenţa după Auschwitz? Între visele chinuitoare, recurente, retrăirile intense şi repetate ale experienţei traumatice, tocirea afectivă şi pierderea capacităţii de a te bucura, indiferenţa şi distanţarea faţă de semeni şi ameninţarea definitivei întunecări a minţii, tentaţia sinuciderii, teama permanentă că totul se poate repeta, Hedi Fried a ales singura ieşire posibilă, un militantism fondat pe inteligenţă, studiu, răbdare şi tact, perseverenţă şi inventivitate. Strategia lui Hedi a fost uimitor de simplă: ea a vizat deturnarea atenţiei de la propria suferinţă la cea a semenilor, pornind de la convingerea că ea însăşi se salvase, fiindcă în lagăr îşi propusese un singur scop şi trăise cu un singur gând: să o scape de la moarte pe sora ei. Programul ei terapeutic, ca absolventă de psihologie, era un program de înfruntarea împreună a răului, în toate componentele sale: tăcerea de care s-au înconjurat şi au fost înconjuraţi supravieţuitorii vreme de zece ani; lipsa instrumentelor ştiinţifice de înţelegere şi abordare a traumei, insuficienţa psihanalizei, psihiatriei, pshihoterapiei tradiţionale în faţa răului de neînţeles al „arderii de tot” a unor întregi categorii de oameni, frica şi barierele interioare, imposibilitatea dialogului cu familia, însingurarea şi blocajul relaţiei cu cei dragi .
Pregătirile au durat mult, dar, în 1984, Hedi a fondat, cu sprijinul autorităţilor, Café 84, un club de întâlnire între supravieţuitorii evrei ai Holocaustului: adulţii, copiii şi copiii acestora care trăiau la Stockholm. Exclusivismul avea un temei psihologic extrem de valabil: neîncrederea, teama, neputinţa de a se deschide în faţa străinilor a omului traumatizat sufleteşte. Treptat, clubul, în care iniţial se asculta împreună muzică, se vizionau filme, se prezentau conferinţe, se pregăteau mici mese festive, erau reînviate discret tradiţiile iudaice uitate, reînnodându-se cu identitatea şi memoria, a devenit un grup de terapie în care Hedi şi-a folosit toată competenţa, arta şi inventivitatea.
Acest corpus de tehnici psihoterapice, de maxim şi pasionant interes pentru toate grupurile umane şi toţi indivizii marcaţi de o traumă, şi cine nu e marcat de o traumă, ne întreabă Hedi Fried, constituie cea mai mare parte a cărţii, plină până la refuz de poveşti de viaţă pline de dramatism.
Definiţiile de o mare profunzime psihologică pe care le formulează autoarea, la fiecare pas, observaţiile, fineţea cu care demontează mecanismele complicate ale traumei, analiza tăcerii, cu efectele ei, frica şi ruşinea, vinovăţia de a fi supravieţuit, ca reflex de apărare împotriva zădărniciei, ingeniozitatea de a reface punţile dialogului imposibil între părinţi şi copii, prin tehnica dramatizării (copilul pus să interpreteze rolul părintelui frustrat, nemulţumit de relaţie şi invers), sau întâlnirea dintre părinţii altor copii şi copiii altor părinţi, suprapunerea frustrărilor venite din cele două părţi (Copilul: de ce nu ai vorbit? Părintele: de ce nu ai întrebat?), vizitele împreună la locul coşmarului, călătoria la Auschwitz, întâlniri între copiii victimelor şi copiii celor are au asistat pasiv la tragedia lor, întrebări fundamentale (este marginalizarea legată de Holocaust sau de evreitate?), dau cărţii o densitate ieşită din comun, mai ales că autoarea are un dar al formulării tot atât de pregnant. Distincţia extrem de preţioasă între depresiile care-i ameninţă sau cu care se luptă până la a treia generaţie supravieţuitorii şi depresiile cunoscute până acum în psihiatrie şi psihanaliză este una extrem de preţioasă. Impresia halucinantă este aceea că Hedi Fried vorbeşte de fapt despre întreaga umanitate.
Strict instituţional, analogiile care-ţi vin în minte, când citeşti despre experienţa ei profesională, sunt desigur cele cu comisiile adevărului din Africa de sud, sau cu organizaţiile care se ocupă de reinserţia în societate şi în viaţă a foştilor deţinuţi politici din închisorile, lagărele şi camerele de tortură din timpul regimului comunist, organizaţii care există şi la noi.
Căldura, generozitatea şi înţelepciunea conţinute într-o asemenea carte utilă ca apa şi ca aerul pentru o societate ca a noastră, suprasaturată de traumă şi de depresie, îmi suscită însă altă analogie. O poveste orientală care vorbeşte despre o vizită în iad şi rai a cuiva dornic să afle ce îl aşteaptă după moarte, spune că omului i se arată mai întâi o sală imensă de ospăţ, plină de toate bunătăţile, în jurul cărora, oameni înarmaţi cu linguri cu cozile lungi, agonizează scheletici, suferind de foame. Acesta este iadul. Într-o altă sală, identică, cu masa debordând de bunătăţi, oameni înarmaţi cu aceleaşi linguri se înfruptă din bucate şi se veselesc. Acesta este raiul. În iadul singurătăţii, egoismului şi al prostiei, oamenii se chinuiesc să ducă la gură imposibilul instrument, în vreme ce dincolo, în rai, ei au descoperit că se pot hrăni reciproc şi pot supravieţui împreună şi încă bucurându-se.
Hedi Fried este suficient de onestă şi de inteligentă ca să nu ne îmbete cu apă rece. Veselia s-ar putea să nu mai fie atât de unanimă în acest rai al tuturor eforturilor ei, care e Clubul Café 84. Unii dintre pacienţii ei s-au sinucis, alţii au renunţat înainte de a ajunge să-şi afle cât de cât liniştea sufletească, dar cei mai mulţi, ca şi ea însăşi, au ajuns să trăiască cu trauma, să nu se mai teamă de întunecarea minţii. Am şi acum coşmaruri, mi-a spus, mă visez şi acum acolo, dar ştiu, în acelaşi timp, că visez şi că sunt la mine acasă, în patul meu. Că acel coşmar s-a terminat.
Dar s-a terminat? Neodihna lui Hedi Fried, la cei 87 de ani ai ei, energia şi tenacitatea ei spun în orice caz că el nu trebuie să se mai repete.
Sper că am convins cititorul de „preaplinul exaltat” pe care mi l-a lăsat în suflet întâlnirea cu ea. Vă veţi întreba însă de ce „şi panicat”. Fiindcă mă tem că, dacă supravieţuitorii Holocaustului se află în acest fel de rai asigurat lor de oameni ca Hedi Fried, noi, supravieţuitorii comunismului, ne aflăm, înarmaţi cu aceleaşi unelte, lingurile cu coadă lungă, în oribilul iad al singurătăţii, egoismului şi prostiei.
Doina Jela
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu