Amintirile mele din comunism sunt puternice şi mă vor urmări întreaga viaţă, chiar dacă nu am trăit prea mult în acel sistem: doar primii treisprezece ani din viaţă. Resimt însă satisfacţia că atât Willy, Ana dar şi bunicii mei au apucat să-i vadă prăbuşirea şi să-şi trăiască ultimii ani în libertate (am avut tentaţia să scriu şi adverbul adjectival relativă, dar, în ciuda acaparării puterii de către ceata nomenclaturiştilor lui Iliescu şi a înfulecării economiei de către securişti, anii 1990 au adus un masiv wind of change care nu poate fi negat nici de tipi intransigenţi ca mine). Ce mâncam înainte de 1989, cum se descurcau bunicii şi părinţii noştri, au meritat ei acea soartă? Cine le restituie timpul pe care l-au petrecut la uriaşele cozi în aşteptarea împlinirii celebrei fraze „se băga”? Cum de am supravieţuit şi chiar dezvoltat din punct de vedere fizic fără douăzeci-treizeci de feluri de iaurturi de fructe, ciocolate, salamuri sau băuturi răcoritoare?
Am rămas cu lipsuri alimentare fundamentale care mi s-au gravat în gene şi memorie. Nu cred că sunt singurul care are astfel de probleme culinare pentru că, în ciuda planului de alimentaţie raţională, conceput de Iulian Mincu (personaj care a avut o carieră parlamentară îndelungată în strâmba democraţie iliesciană) şi susţinut din interes de către Ceauşescu, doream, asemenea milioanelor de români, să mănânc bine, variat şi, chiar dacă inconştient, să am de unde alege. Resimt o atracţie deosebită faţă de toate produsele care nu puteau fi achiziţionate înainte de 1989: faţă de citrice şi în mod special faţă de banalele banane pe care atunci când tata reuşea să le cumpere după ore şi ore de stat la coadă sau prin cine ştie ce alt miracol, le aşeza sus pe un dulap, la căldură, unde trebuiau să se odihnească o săptămână bine învelite în ziarul Scânteia sau România liberă pentru a se coace, căci niciodată exoticele fructe nu ajungeau gata coapte. Cine ştie ce ţară „pretină” ce se aventurase cu prostie sinucigaşă în proiectul socialismului internaţional, cine ştie ce popor negru coleg de lagăr şi hemoragie internă făcea troc cu nea Nicu, în schimbul unor mii de tone de banane verzi primind sute de Dacii sau arme sau sârmă ghimpată… Însă ce copil poate avea răbdare? De cele mai multe ori, ele erau înfulecate cu mult înainte de a atinge stadiul dorit. Nu găseam smântână şi măsline – de aceea, acum resimt o deosebită plăcere în a cumpăra şi consuma aceste delicatese. Goale. Fără nimic altceva, căci în acele vremuri totul trebuia consumat cu multă pâine. Ca să te saturi. Coca-cola era inexistentă şi doar din când în când găseam Pepsi. Mai ales pe litoralul Mării Negre, unde străinii trebuiau să aibă iluzia prosperităţii româneşti. Dar, către final, nici acolo nu mai găseai mare lucru. Întorcându-mă de pe litoral, am nimerit împreună cu familia într-un compartiment cu câţiva tineri care mi se păreau, evident, uriaşi de pe alte planete. Unul dintre ei avea rucsacul plin cu sticle de Pepsi. S-a ridicat şi a căutat una, a desfăcut-o, dar, probabil văzându-mi privirea de copil pofticios, s-a întins şi mi-a oferit una. Am fost ruşinat, dar am primit, căci o sticlă de Pepsi reprezenta totuşi ceva. Nu degeaba în primii ani după decembrie 1989 mulţi puşti colecţionau cutii din aluminiu de bere sau alte băuturi răcoritoare occidentale. Aceste colecţii de un kitch perfect erau chiar expuse prin vitrine şi reprezentau împlinirea unui vis: şi noi puteam consuma ceea ce până atunci ne era imposibil şi interzis.
Nu ştiu prin ce miracol, în micul oraş funcţiona un serviciu inedit, Casa de Comenzi, o întreprindere de stat foarte capitalistă, prin care puteai comanda diverse alimente în limita a trei sute de lei, alimente care îţi erau livrate acasă. Numărul de telefon suna aproape încontinuu ocupat. Normal, un întreg oraş încerca să-l apeleze. Te puteai considera extrem de norocos dacă cineva, prin nu ştiu ce miracol, răspundea. O voce acră, întotdeauna fără chef. Te programa peste câteva săptămâni şi, cu ceva noroc, îţi erau aduse acasă ceva măsline, zece ouă, un pachet de margarină redegistă, în cel mai bun caz, poate chiar o sticluţă galbenă de Hellas, celebrul concentrat de lămâie, sau două-trei ciocolate chinezeşti Lucky. Comanda era livrată de o simpatică motocicletă cu trei roţi şi o dubiţă în spate, cu ţeavă de eşapament expirată, pe care un întreg oraş o urmărea cu invidie, curiozitate, speranţă: „Unde o merge azi?” Foametea era reală, altfel nu-mi explic episodul obţinerii ilegale a două ouă. În spatele grădiniţei unde studiam cu sârguinţă se aflau câteva case particulare ai căror proprietari creşteau găini care săreau gardul şi uneori ouau în curtea grădiniţei. Împreună cu vărul meu şi alţi doi-trei mici terorişti ne-am luat inima în dinţi, am alungat cu pietre găinile şi ne-am însuşit câteva preţioase ouă de casă. Mon butin de guerre a fost format din două ouă pe care le-am adus cu multă mândrie acasă. Am cerut expres să mi se facă ochiuri, le-am savurat fără procese de conştiinţă. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu bunicii vărului meu, Willy şi Ana, care au fost oripilaţi de gestul său, au dat vina pe mine, eram mai mare cu un an, şi s-au dus val-vârtej cu ouăle lui, la grădiniţă, restituindu-le proprietarilor de drept. În mod norocos, nu am fost dat afară de la grădiniţă. Ouăle au fost gustoase. Sper ca fapta să se fi prescris până acum.
Într-o perioadă, primisem cartele pentru a cumpăra pâinea care era restricţionată mai ceva ca în timpul războiului (cu toate că în perioada celui de-al Doilea Război Mondial pâinea nu se dădea pe cartele în România burghezo-moşierească din simplul motiv că era suficient grâu). Bucata de carton avea tipărită un pătrat cu treizeci şi unu de rubrici, zilele lunii frumos numerotate. Prima oară, vânzătoarea bifa cu un cerculeţ fiecare zi în care achiziţionam preţioasa şi greu digerabila aşa-zisă pâine. O franzelă pentru fiecare adult şi doar o jumătate pentru fiecare copil. Puradeii consumau mai puţină pâine pentru că sunt mai mici. Nu aveau nevoie. Şi dacă aveau le dădeau ăia mari. Nu-i vorbă, că nici de lactate nu aveau nevoie, nici de fructe, nici de carne. Trebuiau să crească precum plantele prin fotosinteză, cu ceva soare şi puţină apă. Încetul cu încetul, se raţionalizase totul. Mai ales speranţele. Subtil, în România lui Ceauşescu se instaurase starea de asediu (şi) alimentar. Ne regăseam în război cu întreaga lume meschină care nu ne înţelegea, nu ne ajuta, nu pricepea misiunea Alesului nostru (dezarmarea), nu ne miluia. Nu voi uita niciodată cum mergeam cu bunicii să ridicăm de la Complexul alimentar raţia pe o lună de ulei, zahăr şi făină. Toate aceste produse alimentare se aflau în vrac aşa că bunicii aveau două plase de rafie, într-una odihnindu-se două-trei sticle, iar în cealaltă aşteptându-şi locul kilogramele de făină şi zahăr. Sper să nu mă înşel, dar raţia lunară pentru fiecare persoană era de un litru de ulei şi un kilogram de zahăr şi de făină. Sticlele erau scoase din pungă, gestionarul le înhăţa şi le umplea folosind o pâlnie, deschidea cepul unui butoi mare, vedeam cum lichidul vâscos se prelingea în sticlele puţin afumate, parcă era păcură. Gestionarul trebuie că-şi nota persoanele care îşi epuizaseră cota lunară şi bunicii în mod sigur aveau un înscris oficial. Zahărul era drămuit cu multă grijă pentru că trebuia economisit în vederea producerii în fiecare toamnă a unei modeste cantităţi de vin de pays (hibrid, normal) din mica podgorie. Îmbinarea de rural şi urban era perfectă chiar şi într-un oraş cu o lungă (la nivel de Muntenia) tradiţie industrială precum era Câmpina anilor 1980.
[...]Cu resurse materiale limitate, masa de revelion nu se deosebea cu mult faţă de una obişnuită, doar prezenţa salatei de boeuf (fără boeuf) şi a afumăturilor făcând diferenţa. Nu-mi plăcea slănina (sau slana, cum auzeam prin casă neînţelegând de ce se folosesc două cuvinte pentru a desemna aceeaşi grăsime), însă muream după cârnatul şi carnea afumată cu muştar. După ce a ieşit la pensie (cu această ocazie a făcut şi o mică petrecere în camera bună, din faţă), Guţă s-a specializat şi, în fiecare iarnă, afuma cărnurile rubedeniilor şi pe ale noastre (mult mai puţine, căci, cu o singură excepţie, nu am crescut porci, neavând în consecinţă ce tăia). Instalase un sistem ingenios (mă îndoiesc să-l fi inventat el, probabil că l-a preluat de la alţi vecini prin sincronismul ceauşist) lângă nucul centenar din centrul curţii, ansamblu statuar format dintr-o ladă rotundă, din tablă, al cărui fund fusese decupat pentru a putea fi vârât dedesubt, cocoţat pe nişte cărămizi, un cazan ruginit în care se făcea un foc mocnit, iniţial cu lemne uscate, iar apoi, după ce acestea fuseseră consumate, jarul era acoperit de rumeguş dintr-o plasă de un leu care stârnea un fum teribil. Parcă era un distrugător în flăcări sau rafinăria din oraş bine bombardată de americani. Reconstituind în memorie imaginea, mă întreb dacă vreun artist d-ăstă postmodern, branşat, a folosit această figură statuară în vreo expoziţie cu un titlu adecvat, ezoteric, gen Afumând visele sau Esenţa fumului este cârnatul. Probabil că nu, căci ar însemna să punem semnul de egalitate între comunism şi nazism şi, ştim bine, idealurile comunismului erau înalte. Nazismul nu a avut nici un Che Guevara. Idealuri prea înalte pentru un biet puşti. Şuncile, slănina, rândurile de cârnaţi de casă, hălcile firave de carne erau legate în şiruri de trei-patru bucăţi, agăţate de patru-cinci beţe aşezate paralel, sprijinindu-se în crestături special făcute în tablă în partea superioară a cazanului. Tata a avut ideea de a afuma salamurile indigeste pe care le cumpăra după interminabile cozi fapt ce le sporea savoarea, devenind cât de cât comestibile. Mă mir că nu am ajuns să afumăm şi curelele din piele precum o făcea unchiul Emil la Stalingrad. Operaţiunea se repeta în fiecare dimineaţă, afumăturile îşi aşteptau rândul în cămara rece, agăţate la un metru distanţă de sol. Erau îngrămădite de bunicul meu într-o copaie albă, de plastic, transportate până la afumătoare atunci când momentul era propice, fumul potrivit, vântul liniştit. Şi această activitate toxică i-a grăbit sfârşitul. Ca şi când fumul afumătoarei nu-i ajungea, odată mecanismul pornit, el trebuia supravegheat, căci oricând putea izbucni o flacără jucăuşă dar ameninţătoare. Guţă stătea în picioare la postul lui de observaţie, precum Willy la marginea stepei calmuce şi, trăgând din celebrele ţigări fără filtru Carpaţi, urmărea mişcările fumului. Când acesta dădea semne de sleială ieşea din bucătărie şi-l agita cu o tablă special rezemată de afumătoare. Uneori mingea noastră de fotbal nimerea involuntar hardughia pufăitoare, motiv de apostrofări, ameninţări („Nu mai pupi tu nici un cârnat afumat!”) şi fugăriri spectaculoase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu